La inceput- frumos, convingator, decis, hotarat, adanc. Fiori de placere iti plutesc usor in corp. Nimic dureros, nimic apasator. Doar frumos. Incet-incet, frumusetea iti inunda corpul, iti ineaca mintea, iti sufoca sufletul. In cateva minute, tranformare completa. Transfigurare. Metamorfoza. Cuvintele astea pompoase devin complet inutile. Ba chiar penibile, as putea spune. Nimicuri. Chestii de umplutura. Atat de apasatoare devine frumusetea de la inceput, atat de adanc devine mesajul, ca fiorii aceia de placere se tranforma in cutite care te strapung pana in "ultima" celula. Ca niste sageti extrem de bine calculate, tintite chiar spre miez, spre nucleu. Frumusetea devine treptat dureroasa. Incepi sa te simti complet neputincios in fata ei. Mic. Mic de tot. Unde sa incapa atata fericire, atata esenta? Punct pus pe "i".  S-a gandit, desigur, unde sa atace, unde sa trimita totul. A desenat un "X" pe sufletul fiecarui om si a zis: aici lovesc! Cat mai adanc, posibil, cat mai dureros. Pentru ca devine dureros, intr-adevar. In timp ce te zvarcolesti de durere, in timp ce te ustura, te arde, te spinteca, te loveste in moalele capului, plangi. Plangi de fericire! Lacrimi spumoase, involburate, iti tropaie pe obraji. Si, in acelasi timp, razi. Razi in hohote!

              Edward Elgar- Cello Concerto in E minor.

             Stau. Da, stau picior pste picior si ma holbez. Evident ca stiu ca ma holbez la o usa.  Nu stiu daca am innebunit, dar usa aia chiar e importanta. Usa aia, asa jerpelita cum o vezi tu, zgariata de caine, cu vopseaua sarita, mancata de viermi, ascunde in spatele ei lucrurile de care ti-am zis. Eu le-am incuiat, de foarte mult timp. Nu mai tin minte exact, mi se pare ca din cauza ca erau foarte greu de carat. Ba da, tanjesc dupa ele ca o nebuna, toata viata le-am cautat, toata viata am alergat dupa ele, m-am zbatut. Si stii ce e hilar, penibil si trist? Ca abia acum mi-am amintit de camera asta. Abia acum mi-am amintit de usa asta, pe care (paradoxal) eu am incuiat-o! Da, m-am gandit s-o descui! Normal ca m-am gandit s-o descui! Dar nu mai tin minte unde am pus cheia. Nu mai stiu unde am azvarlit-o! Stiu ca am trait pana acum fara lucrurile alea si am trait chiar bine. As putea si-n continuare, desigur, sa uit de usa asta, de cheie, de camera si de lucrurile din ea. Dar m-as simti oarecum goala. Sau daca nu chiar goala, cel putin semi-goala. Ca si cum as avea doar o soseta in picioare, doar un picior imbracat, doar un san acoperit, doar o lentila in loc de 2. Unde e cheia aia nenorocita???Am uitat, intr-adevar cum e sa vezi cu 2 lentile, sa ai 2 sosete, sa-ti fie toti nasturii incheiati. Da, s-ar putea sa ai dreptate. Poate nici n-am stiu vreodata. Nici sa nu stiu vreodata? N-as vrea asta. 

         Hahaha. Nu, intr-adevar, nu m-am gandit sa incerc usa. Poate e descuiata, dar putin blocata doar.

Azi.

 Sfarsit de noiembrie. Simfonia nr. 5, Beethoven. Atmosfera incremenita. Ger gri. Vantul doare. Aerul ustura. Linistea asurzeste. Ma las condusa de vant, intr-o directie necunoscuta. Mi-e frica, dar nu ma impotrivesc. Idei obsedante imi valseaza in minte. Cuvinte care se tot repeta la nesfarsit, din ce in ce mai tare. Sunete care imi zboara prin tot corpul. Sentimente de mult ascunse intr-un ungher, care acum navalesc afara. do minor, tonalitate care iti patrunde in fiecare celula si o sfarama. Card de ciori care croncane deasupra mea. Sunt atat de inghetata, incat imi simt oasele cum scartaie. Aud in spatele meu niste pasi. Ma intorc. Nimeni. Norii negrii de pe cerul alb imaculat, se misca extrem de repede, fug unul dupa altul. Unde fug? Vantul ma poarta din ce in ce mai repede. Unde? Corzile intreaba, flautul raspunde. Sunete marete, maiestoase. totul in jurul meu explodeaza. Pamantul se surpa, tulpinile copacilor se crapa, felinarele se sparg in mii de bucatele, norii se rup, ciorile urla si se strang intr-un card imens, acoperind tot cerul. Luna e acoperita. Nu mai exista. Timpul? Care Timp? Care Ore? Care Minute? Care Clipe? Izbucnesc intr-un ras isteric, sinistru. Ma simt ca un gandac, in fata unei imensitati. Musca in agonie. Ma opresc brusc din ras. Solo de oboi. O lacrima imi incalzeste obrazul inghetat, sapand un sant in el. Imi ajunge pe buze si mi le umezeste. 

      Exact. Stalactita.

Gusturi noi - acum.

         Da. Esti un actor care se joaca cu personajele sale permanent, schimbandu-le ca pe chiloti. Esti un scenarist care-si scrie lucrarile complicat, cu rasturnari de situatie, cu dramatism, poate chiar cu patetism. Esti un pictor care-si infatiseaza zilele viitoare in tablouri. Esti un scriitor care-si pune visele pe hartie. Esti un muzician care-si exploreaza dorintele prin intermediul notelor. Esti un director organizat. Totul este bine planificat. Totul este organizat. Stii ce vei face, stii cine vei fi, stii ce vei simti, ce vei spune. Te vei zbate pana la sfarsit (daca exista acest Sfarsit). Pana atunci nu-ti permiti sa iei nici o pauza, nu-ti permiti sa te opresti nici o clipa. Continui sa fugi, sa zbori, sa "orbecai".  N-ai timp de "acum".  "Acum-ul" te tine pe loc, te constrange, te limiteaza. Nu cunosti notiunea asta. Nu cunosti "acum-ul". Cunosti "secunda urmatoare", cunosti "maine", cunosti "viitorul". "Acum-ul" ti-e total necunoscut. Pana aici, foarte frumos.  Inghiti "acum-ul" ca o baba care inghite pastile fara sa stie ce sunt si la ce o ajuta. Asa, din instinct. Fara sa-i simti gustul. Intrebarea e: daca nu simti gustul "acum-ului", cum vei simti gustul "atunci-ului"?

Schita

Tu in momentul asta: desen facut in creion, cu linii curbe si intrerupte, trasate lin, usor, nehotarat. In jurul tau: schita facuta de un artist talentat, schizofrenic, intr-un moment de tulburatoare si revelatoare inspiratie, care a durat prea putin ca sa o si termine. Cerul? Alb imaculat. Iarba? Neagra. Totul e difuz. Ceata usoara, fantomatica, curge de colo pana colo. Umezeala intepatoare. Miros rece. Iti simt respiratia. E fierbinte, sacadata, sufocanta, agitata. Aud niste acorduri micsorate care sustin melodia lina de la mana dreapta, cantate la clavecin. Singurul element viu din schita asta? Ochii tai negri, prea bine conturati. Acolo e adevaratul peisaj. Acolo s-au ascuns culorile. Acolo e cald, acolo e iarba proaspata, acolo sunt si eu... Acolo e lumina dulce, mirosul arzator. Lasa-ma sa ma pierd in ei, doar putin. O secunda, un moment. Lasa-ma sa ma pierd ca intr-un labirint, alergand ca o bezmetica, cautand comoara din mijlocul lui. Lasa-ma sa ametesc in ei, sa ma scufund ca intr-o mare limpede, sa inot alaturi de pestisorii mici, viu colorati. Lasa-ma sa fiu atrasa ca intr-un vortex, ca intr-o tornada. Lasa-ma sa ma inec in ei.

Intreg universul concentrat in doi ochi negri, ca intr-un bol de cristal in care e infatisata iarna.
Lumina, obscuritate, intuneric.
Contraste.
Contradictii.
In doi ochi prea negri.

Simplitate complicata.

Lacrimi de fericire, suflet care iese din tine zburdand si razand ca un prunc in fata bunicului, inima care alearga cursa de 100 metrii garduri in corpul tau, creierul care a explodat ca un balon intepat de un ac, ochii care iti sclipesc ca niste stele orbitoare, revelatii mistuitoare, distrugatoare? Nu mergand in genunchi 3 km pana la "o icoana facatoare de minuni", nu cumparandu-ti "nemurirea" cu operatii estetice, nu dand milioane preotilor ca sa "te curete de pacate". Ba mult mai simplu: stand pe wc jumatate de ora si citindu-l pe Steinhardt, sezand pe o banca calda din Kiseleff si urmarind snobii care isi plimba copii (singura data din an, in rest au dadaca), ascultandu-l pe nenea Bach in troleu', in timp ce o baba cu mustata urla la tine, zacand culcat in pat (stiind ca ai o gramada de treaba) si mangaiandu-ti potaia, care sta lungita pe pieptul tau ca o placinta.

Paradox. Contradictie. Dualitate.

Coregrafie.

Sunt intepenita. Secundele, minutele, zilele, saptamanile, anii, danseaza in jurul meu, haotic, bezmetic, ametitor. Incerc sa le ating. Sunt ale mele, doar. Nu pot. Oasele imi sunt inlemnite, inghetate. Stalactita. Piatra. Ziua de 7 februarie 1998 e chiar deasupra mea, imi face cu ochiul. Nu reusesc sa-mi amintesc ce am facut in ziua aia. Minutele cu saptamanile danseaza doi cate doi, cumintei, de manute. Secundele sunt mai rebele, au o coregrafie mai bizara, abstracta, "contemporana". "Domnul-peste-2-saptamani-in-jurul-pranzului" imi face cu ochiul si zambeste senzual, muscandu-si buzele. Anii danseaza vals vienez si urla ca vor muzica mai tare. Simt furnicaturi in tot corpul, incerc in continuare sa ma misc. Imposibil. Simt ca daca as primi un ghiont acum m-as sparge in mii de bucatele mici. Cioburi. La un moment dat, se opresc toate. Liniste asurzitoare. Neclintire. Apoi incep iar sa danseze toti cu o viteza fenomenala. Nu mai disting mare lucru, decat ca merg in aceeasi directie. Care directie? Nu stiu. S-au transformat in mici picatele, puncte, protoni, netroni. Eu? Aceeasi. Mijlocul. Nucleul. Substanta.De cand isi permite Timpul MEU sa danseze in jurul meu, zambindu-mi sadic si facandu-mi in ciuda?!

A fi sau a nu fi... "CUL"

- "Esti un "nesimporc", un NESIMTIT!"
- E, si tu acuma...
- Arunca mai repede ala ca-ti sparg capul!
- Stai, ma, putin!
- Si vezi cum arunci, poate ma nimeresti in mecla! Eu sunt gratioasa, eu sunt dansatoare, balerina, pianista...


Stateam si eu, ca omul si asteptam ceva, pierdeam timpul. M-am asezat undeva si am fost martora fragmentului asta de dialog dintre doi copilasi nevinovati de vreo 10 ani, care se jucau,aruncand cu o creatura incerta (de plus) de la unul la altul. Tin neaparat sa precizez ca personajul care zicea ca "sparge capete", are grija sa nu fie nimerita in "mecla", era o fetita cu un chip cat se poate de angelic, cu un par lung, blondut si rar, imbracata intr-o fusta mini de blugi, cu colanti negrii pe dedesubt. O gratioasa, o finuta, pana deschidea gura. Atunci se trasforma intr-o scorpie, intr-o fiara de temut. Baietelul, un "lasa-ma sa te las", un cumintel cu telefon mobil ataranat de gat si cu ochelari mai mari decat el pe nas, din spatele carora se vedeau 2 punctulete negre. Se topea de cate ori se uita la ea. In viziunea ei, un "fraier". Peste cativa ani, ea o sa fie atarnata de bratul unui macho cu muschi umflati la sala, fara creier (normal, ca nu se mai poarta) si care face cu ochiul altor domnisoare cand o tine in brate pe tipa asta "buna si blonda". El, un dork, un wierdo, un fraier, un tocilar, un "aragaz cu patru ochi, care stie biologie, citeste Cioran (cine-o fi si fraieru' ala?) si-l asculta pe "Mozzart", "ala care canta cu pianul si scrie bobite".

Fratilor, vreau sa fiu "cul"!

Tablou

Azi ai fost la lectia de pictat. Ai facut un tablou, in sfarsit. Ai pictat strada asta jegoasa pe care merg eu, cacatul de doberman in care urmeaza sa calc, fabrica de masini "smechere" pe langa care trec, gardianul care sta cu picioarele pe o masa scorojita, mananca seminte, asculta meciul cu Steaua, la radio si "citeste" o revista porno. Fetitei care trece cu trotineta pe langa mine de ce i-ai pictat geaca roz? Ar fi fost o geaca chiar interesanta. Dar...roz? Neinspirat. Nu se mai poarta. Ai pictat copacii astia foarte fain, ce-i drept. Sunt de un verde inchis, un verde obsedant, foarte contrastant cu cladirea de vis-a-vis de ei, care are o culoare foarte stearsa (cred ca ai pus prea multa apa in acuarela). Fa-ma mai frumoasa, Poti? Vezi ca soarele l-ai pictat prea puternic si razele imi intra in ochi si ma orbesc. Da' de ce ai pictat soare? E toamna! Ai pictat o gramada de frunze uscate pe jos, pe saracii copaci i-ai chelit de tot, mie mi-ai pus un palton pe mine si faci soare... Cam aiurea, nu crezi? A, si daca tot e frig, fa-mi si nasul rosu, sa stie lumea ca-s eu. Am ajuns in statie. Oamenii se misca ca niste furnici care bazaie ca niste muste enervante, prinse intre doua geamuri. Da, in tabloul tau figurinele se misca, scot sunete. Tramvaiul pleaca, prinde intre usi sacosa unei babute cu o fata blanda, dar cu o gura spurcata, un nene de langa mine imi da locul, doi tineri se cauta unul pe altul in cerul gurii. Eu sunt singura care-ti vede tabloul? Fa si tu o expozitie, sa mai vada si altii. Poate asa o sa-si dea seama ca esti. Poate asa o sa creada. Ce, vrei vreun premiu pt tabloul asta? Are multe bube, multe chestii in contradictie, culori alese aiurea, oameni care se poarta ca niste urangutani, femei care scot sunete de ciocanitoare, copii care se confunda cu niste vrabiute galagioase. E foarte bizar tabloul asta. Ma uit in sus. Ridica-mi barbia mai mult, pune-mi ochelarii pe nas, ca sa vad mai bine. Da, ce vad acum e perfect. Ai amestecat niste nuante de plumb rece, de caramida inghetata, cu un mov care are incalzi pe oricine. Superb.Sa stii ca cerul e singurul viu din tabloul asta.

Eu nu inteleg. De unde criza asta, frica asta imensa de foame? Sa nu murim de foame! Si avem burtile pline de friptuti, gratare, carne, carne si iar carne. Ulei, prajeli, multa, multa grasime. Mergi pe strada si vezi barbati sexy cu tricouri mulate, ridicate senzual deasupra burtilor, care se scarpina intre dinti cu unghiile netaiate. In timpul asta,cu cealalta mana, se mangaie, evident, pe "burtica", de parca ar avea acolo un bebelus, ceva foarte important care trebuie alintat frecvent. de cand a devenit mancarea subiect national, discutat zilnic, in metrou, in tramvai, pe wc, la telefon, peste tot? Sunt oameni care nu mai au alta bucurie, alta grija. Ce conteaza daca eu azi am avut un concert sau daca in lume se intampla lucruri fenomenale? Friptura cu mult sos nu e pe masa? atunci ce sa mai conteze? Devin irascibili, dau cu pumnul in masa, urla! Oamenii cei mai dragi mie, cei mai blanzi oameni, alaturi de care am amintiri calde, devin adevarate bestii cand vine vorba de mancare. Animale. Fiare. In fata mancarii se produce o metamorfoza totala. Zambetul cald, blajin, li se tranforma in rictus, in ranjet sadic, dintii ca niste perle in colti plini de sange. Ochii lucesc ciudat, ca a unei fiare in fata pradei. Ca niste insetati in desert. Unde sunt adevaratele placeri? Care sunt adevaratele placeri? Unde le-am pierdut? In muntii de mancare, de fripturi, de carne.

As da orice sa te mai simt. As da orice sa-mi mai creez imagini eronate despre tine, sa-ti dau nume, sa te regasesc in cele mai bizare momente, invadandu-mi creierul. Erau momente in care pur si simplu te simteam atat de puternic, ca o lacrima imi aluneca rapid din ochi, ca si cum ar fi stat pe bordura ochiului pana atunci, ca un inotator pe trambulina, gata sa sara in orice moment. Mi-e dor sa dau vina pe tine pentru tot, sa te urasc in unele momente, sa te caut ca o dementa, ca o dependenta. Mi-e dor sa te invoc, sa te strig, sa ma agat de picioarele tale ca un prunc de picioarele tatalui. Mi-e dor sa urlu. Sa plang. Sa ma abandonez.

Dorinte

Lasa-ma sa fiu doar o umbra, doar o fantoma, doar un contur. N-o sa ma vezi niciodata, n-o sa ma auzi, n-o sa ma atingi. Sunt in spatele tau permanent, sunt langa tine, sunt in tine. Imi simti uneori mirosul, imi simti cateodata buricele degetelor plimbandu-se nestingherite pe bratul tau, simti aerul cald de la soaptele mele in ureche, simti suvita lunga de par care te gadila pe gat. Uneori te coplesesc cu prezenta mea. Te sufoc. Te electrocutez cu privirea. Ma cauti permanent, vrei sa ma vezi, sa ma atingi. Inchide ochii. Atata iti cer. Inchide ochii, goleste-ti mintea, nu mai gandi si asteapta-ma. Vreau sa te sug de energie? Nu stiu. Te vreau gol ca sa te pot umple. Vreau sa-ti patrund in fiecare por. Vreau sa fii eu. Vreau sa fiu tu. Vreau sa-ti amorteasca mainile. Sa nu-ti mai misti genunchii. Degetul aratator de la mana dreapta sa-ti ramana blocat sus, inspre cer. Sa ti se puna un nod in gat, sa nu mai poti inghiti. Sa ti se usuce buzele, sa ti se crape. Sa ti le musti. Genele sa ti se lipeasca intre ele, inchizandu-ti ochii negrii ca intr-o cusca. Sa-ti arda stomacul. Plamanii sa ramana fara aer, supti, stafiditi. Inima sa alerge, sa zboare, sa pluteasca. Preda-te. Lasa-te. Abandoneaza-te. Te umplu eu. Numai un minut. Numai o secunda, o clipa. Creierul iti va fi amortit. Va arde in flacari. Tu o sa arzi. Vei simti ca esti coplesit. Vei simti ca vei da pe dinafara de atata... substanta. Te vei trezi? Din pacate, da. Eu? Eu abia atunci pot muri.

10000 de oameni asteapta MINUNI

Nu, nu-mi bat joc de nimeni si de nimic, nu vreau sa critic si nu, nu ma cred superioara. Doar ca nu inteleg. 10 mii de oameni(nu 9999) s-au adunat la o manastire, in fata unei "icoane facatoare de minuni". Minuni. Oamenilor, mi se pare splendid ca credeti in Ceva. Eu merg pe ideea ca daca crezi in Ceva, orice ar fi Ceva-ul ala, el EXISTA, pentru tine. Orice ar fi. Daca tu CREZI ca cerul are picatele roz, ai crede nebun si tampit pe oricine ti-ar spune ca nu e asa. Perfect de acord. Dar MINUNI? Ce-s alea MINUNI? Oare ati incercat sa faceti voi vreo minune? A, nu, nu e posibil, am uitat: voi, noi, sunteti/suntem niste simpli oameni... Aia este o "icoana facatoare de minuni". Bun. Voi de ce nu sunteti niste "oameni facatori de minuni"? Ati ajuns in stadiul ultim al vietii voastre, cand toate drumurile vi s-au inchis, cand nu mai vedeti nici o solutie de scapare de la pieire si tot ce va ramane este sa asteptati o Minune? Ati facut TOTUL in viata si acum credeti ca meritati o MINUNE? Sau, de fapt, vreti mila? Sunteti atat de nenorociti, de incapabili, de umili, incat aveti nevoie de Minuni? Dar meritati asa ceva? Meritati ca El sa va dea o mana de ajutor? Sa va aranjeze viata? Sa va arate calea? Minuni... Ce intelegeti voi prin asta? Bani, case, atv-uri? Stiu. Toti avem nevoie sa credem in Ceva. Toti avem nevoie sa visam, sa ne incredem in ceva, sa ne lasam viata in degetul mic al cuiva. Numai ca unii NUMAI asta fac. Se lasa dusi de... orice. Numai sa nu faca ei nici un efort. Daca ar putea, nici nu si-ar atinge picioarele fine si delicate de asfaltul imputit. Ar pluti si ar astepta o Minune. Ar sta cu gura cascata la soare, poate va pica din soare o omleta, sau ma rog, ceva de inghitit. Legume. Morti vii. Mumii infasurate in Gucci, Armani de Piata Matache. Stau sprijiniti de garduri, scuipa seminte si se elibereaza de toate frustarile lor injurand si batjocorind pe cine apuca. Si se duc duminica la biserica cu fufele lor, imbracate in fuste de blugi mini, lasand sa li se vada celulita SEXY. Si asteapta Minuni. Eu una, nu merit Minuni. Sunt mult prea mica ca sa strig dupa ajutor. Nu-mi permit.

Jeu

Experimentez. Incep sa ma bucur de fiecare fir de iarba pe care-l ating cu varful degetelor, apoi cu intreaga talpa. Il las sa ma gadile, sa ma intepe usor. Incerc sa-l compar cu o senzatie pe care-am mai avut-o. Nu pot, e unica. Il simt cum imi intra intre degete, cum ma mangaie. Il calc din ce in ce mai tare, ca sa nu pierd senzatia. Dau de noroiul de dedesubt. Imi intra intre degete. Ma stramb, nu-mi place. Si totusi, nu misc piciorul. Incerc sa compar si asta. Nu reusesc. Desenez figurine rotunde pe iarba aia moale, intepatoare, frageda. Inchid ochii si nu mai stiu unde sunt, cu cine si cand. Tot ce exista acum sunt firele de iarba, care ma gadila si ma fac sa realizez ca traiesc. Sunt la fel de frageda ca si ele, sunt moale si intepatoare. Poate chiar cineva deseneaza figurine rotunde pe mine, uneori. Ma bucur de fiecare strop de apa care-mi racoreste trupul. Ma spala. Ma curata. Ma goleste. Ma intinereste. Ma invie. Simt fiecare picatura de ploaie care-mi cade pe cap, apoi aluneca pe frunte, nasul carn, buze, gatul "colturos", pana imi ajunge pe buric. Fiecare mangaiere ma face sa tresar. Simt pielea, degetele, porii celui care ma atinge. Unele ma dor. Altele ma zgarie. Pe unele nici nu le simt. Merg pe strada si savurez orice privire. Ma afund in ochii oricarei fiinte care are puterea sa se piarda in mine, in privirea mea. Cei mai multi nu sesizeaza provocarea mea. Unii nu au putere, pleaca capul imediat, speriati. Altii ma sperie, ma fac sa ma cutremur. Singura fiinta care m-a omorat, m-a ametit, m-a golit de orice gand cu o singura privire fugitiva, rapida, a fost un copil, un tanc in carucior. De data asta, eu am plecat privirea. Prea multa puritate, prea mult din El. De cate ori ma spal ma gandesc ca-mi iau fiecare strat de piele, il decojesc ca pe o ceapa si-l spal. Asa, incet-incet, ajung la miezul dulce, verde, proaspat, singurul care nu s-a stafidit de la vreme. Ma joc cu mine. ZIlnic. In fiecare moment. Ma caut, ma descopar, ma incerc, ma iubesc, ma urasc. Ma joc.

In necunostinta de cauza

Cuvinte efervescente care se topesc intr-un pahar mare cu apa pe care il bem disperati de sete, cu buzele arse. Sunete pe care le ascultam cu nebunia unui surd caruia i se da voie sa auda pentru 5.05 minute, dupa o viata intreaga de liniste deplina. Priviri fulgeratoare, patrunzatoare, dureroase pe care ni le tragem in fuga, dupa copertine, dupa draperii verzi de catifea, ca niste orbi carora li se dau cateva momente de lumina. Atingeri sfasietoare, fugitive, timide. Cafea fara lapte si cu lapte, bere la sticla si la halba, tigari simple si menthol. Zgarieturi pe piele. Straini care se cunosc fara sa se cunoasca.

O clipa intr-un spital bucurestean.

Intru in spatiul ala mare, intunecat si cu aer inchis impingand o usa masiva, rece, de fier. Calc timida pe podeaua in culori reci, ca de inchisoare. Sunt inconjurata numai de forme geometrice. Ma simt si eu una dintre ele. Nimic de acolo n-are substanta, n-are viata. Forme geometrice fara umplutura. Ma duc la o tanti sa-mi dea niste hartoage. Nu intelege ce vreau de la ea si eu nu stiu cum sa-i explic. Dupa momente pe care eu le percep ca fiind penibile (nu si tanti la fel), fac in sfarsit rost de un "manunchi" de hartii mazgalite, care se presupune ca ar fi de o maxima importanta. Urc niste scari sinistre. Incerc sa le analizez, sa-mi dau seama ce forma au, ce-mi spun, cu ce le pot compara. Fier si ciment. Mai mult nu ma duce mintea. Trec pe langa tot felul de oameni mutilati de frica, cu capetele plecate, jucandu-se fiecare cu ceva in mana, de nervi. Ajung in fata usii. Un batranel cu lacrimi in ochi sta pe canapeaua cacanie de langa usa. Se uita la mine si vrea sa-mi zica ceva. In momentul ala se deschide usa si din camera aceea GRI iese o doamna cu un zambet sadic pe fata. Ca toata lumea din cladirea aia, tine in mana strans Viata, de data asta sub forma de Hartii mazgalite cu pix albastru, intrerupt din cand in cand. Ranjeste. Oare ce a aflat? Intra si batranelul. Iese dupa 10 minute, speriat, plangand. Lacrimile i se scurg pe fata, lasandu-i dare in piele. Una ii coboara langa buze. Si-o linge insetat. Pleaca. Numele mi-e strigat cu o voce stridenta, ca o unghie lunga si rosie care zgarie o farfurie ostentativ. Intru cu inima in gat, zbatandu-mi-se. Ochii imi ies din orbite, ca in desenele animate cu Tom&Jerry, pe arcuri. Ma pufneste rasul. O tanti sta pe scaun, in spatele unei mese gri, patrate, colturoase. Imi face un gest scarbit si-mi da de inteles sa ma asez pe scaunul din fata ei. Imi ia Hartiile din mana si le analizeaza dezgustata. Ma simt prost. Tremur de nervi. Inima mi-e tot in gat, parca se zbate din ce in ce mai mult, parca se mareste, se umfla, ca o glezna de baba, cu varice. "Mda. Stai linistita, nu mori inca." Raman perplexa. Murit? Moarte? In interiorul meu sunt curse de Formula 1. Ma napustesc asupra pitipoancei asteia, cu aerul ei de superioritate, cu siguranta ei cand se uita pe Hartiile mele si-mi vorbeste de Moartea mea, cu gura ei stramba de fumatoare de Kent 8, cu dintii ei perfecti si albi, slefuiti la milimetru, cu ochelarii ei cu rame aurii, cumparati din piata de la Matache si o strang de gat. Ochelarii ii sar de pe nas, dintii incep sa-i cada pe rand, ochii ii sar ca pe arcuri. Iar ma pufneste rasul. " De ce ranjesti?", ma intreaba. Ma trezesc. Are toti dintii, ochelarii ii sunt inca pe nas iar ochii nu sar ca pe arcuri. "Mi-am adus aminte de Ceva." Se uita la mine cu mila. O las sa se uite. Continui sa zambesc. Imi spune tot felul de termeni si cuvinte ciudate, din care nu inteleg absolut nimic. O aprob ca si cum as intelege tot si zambesc fericita. Acum imi dau seama. Stiu ce ar fi trebuit sa-ti zic Atunci. "Sunt singura persoana care ti-ar da o palma numai ca sa primeasca una inapoi. Asta mi-ar dovedi ca nu esti mort." Nu, nu ti-am zis. Am preferat sa tac si sa zambesc. "Succes, domnisoara.", imi spune intinzandu-mi Hartiile inapoi.

O discutie cu tine.

- Alerg dupa tine in fiecare minut, in fiecare secunda, in fiecare moment. Zilnic. Permanent. Nu ma opresc, nu incetinesc, nu intorc capul. Fug inainte dupa tine, din ce in ce mai repede.
- De ce?
- Pt ca vreau sa te prind. Vreau sa te ating.
- De unde stii ca pot fi prins? de unde stii ca pot fi atins? M-ai vazut vreodata?
- Nu. Dar stiu ca esti. Te simt, ma atingi cateodata, dar e prea putin. Trebuie sa fie mai mult. Trebuie sa ma coplesesti, sa ma sufoci. Simt doar cateodata, cand treci pe langa mine. Iti simt parfumul discret, o adiere usoara ma magaie pe obrazul stang. Atat am de la tine.
- Daca imi simti parfumul inseamna ca sunt aproape de tine, nu? De ce nu ma vezi, atunci?
- Nu intelegi. Nu vreau sa te vad. Vreau sa fiu tu. Vreau sa ma domini si astfel sa am impresia ca te domin eu. Vreau sa ma ranesti, sa ma lovesti, sa ma doara ingrozitor. Ti-as intoarce si celalalt obraz, sa ma doara si mai tare. Vreau sa ma tai pe fata, sa ma zvarcolesc de durere, sa-mi curga sange si tu sa te uiti la el, fara sa faci nimic. Vreau sa-mi lasi cicatrice.
- Esti atat de naiva. Tu nu fugi dupa mine.
- Ba da! Te alerg tot timpul, te vreau tot timpul.
- Nu. Tu fugi "de mine", nu "dupa mine". Si cu cat fugi mai tare de mine, cu atat o sa vin mai repede si eu dupa tine. Si atunci, chiar ca o sa te doara. Asta numai in cazul in care vrei sa ne fugarim toata viata. O sa jucam leapsa toata viata daca asta vrei. O sa ne ascundem dupa copacii unul de altul. O sa fim intr-un vesnic maraton. Tu o sa mai cazi, o sa te lovesti, o sa fii plina de rani. Eu o sa fiu vesnic intact. Eu as vrea sa ma vezi cu totul altfel. As vrea sa ma recreezi. As vrea sa nu-mi mai da nume aiurea.
- Sa te recreez? Ca ce?
- Vreau sa fiu piscina ta. Vreau sa intri in mine, sa te scalzi in mine, sa faci pluta pe spate in mine. Sa taci. Sa nu mai gandesti. Sa te racoresti in mine. Sa-ti lasi parul sa pluteasca in mine. Sa te lasi dusa de mine. Inchide ochii si simte-mi apa.

Oglinda

In fata ta ma simt complet goala. Nu, nu ma dezbraci tu. Tu nici macar nu ma vezi. Sunt langa tine, fara haine, fara incaltaminte. Mergem pe strada, intram in magazine, ne asezam sa bem un cico si eu sunt langa tine, goala. Te uiti prin mine. Imi vezi ochii, dar nu-i privesti. Mi-e frig. Nu observi. Ai putea sa ma atingi, sa ma mangai usor pe brat, cu un singur deget. Eu as strange ochii si mi-as musca buzele, pentru ca m-ar gadila. M-as abtine sa nu rad un timp, dupa care mi-as trage brusc mana. Tu ai zambi usor. Ai putea sa-mi vezi alunita neagra de pe gatul lung, in partea dreapta. Ai putea sa mi-o saruti. Ai putea sa-ti plimbi mana dreapta pe fata mea, sa-mi magai buzele. Ti-as musca degetul mic si stramb. Ai putea doar sa ma privesti in ochi. Sa te privesti pe tine in ei. Sa-ti vezi nasul borcanat si buzele arse. Nu m-ai observat niciodata. Nu m-ai auzit niciodata. Tu te vezi doar pe tine, te auzi doar pe tine. Monologhezi. Tot timpul. N-ai timp pentru altii, n-ai urechi pentru altii, n-ai ochii decat ca sa te vezi in oglinda. Iti zambesti tie. Ce sunt eu pentru tine? O oglinda.

Da? Sunt plina de pacate? Inot permanent in noroi? Respir numai aer poluat si fum? In interiorul meu, totul clocoteste. O voce urla permanent. Vrea sa scape. Se zbate. Tipa asurzitor. Are vocea ragusita de atata fum. Totul e imbacsit. Ceata. Nori. Nu, apa nu e. Deloc. Fara lacrimi. Uscat, sterp. De fapt, nu e sterp. Dar nu e udat. In fiecare zi, in fiecare ora, minut, secunda, vulcanul se pregateste sa erupa. In fiecare clipa astept asta. Simt. Se pregateste. Astept cu infrigurare Clipa. "SI ce-o sa fie atunci?", ma intrebi. "Ceva mare", raspund. Ceva care o sa ma schimbe, o sa te schimbe, o sa ne schimbe. "In bine?", intrebi iar. "Nu stii, ca numa-n lacuri cu noroi in fund cresc nuferi?"

Explorandu-ma

Intr-o zi o sa-mi infrunt frica de penibil. O sa ma chinui, o sa incerc din raspunteri sa fiu penibila. Nu cred ca poate fi greu. O sa fiu nesimtita. O sa fiu imputita. O sa ma afund in penibil, o sa rad de cat de penibila sunt, o sa traiesc sentimentul ala cu toata fiinta mea. O sa ma identific cu Penibilul. O sa fie cel mai bun prieten al meu, confidentul meu, iubitul meu. O sa-l iubesc si o sa ma iubeasca. O sa-l tin de brat si o sa-l iau pretutindeni cu mine si o sa-l prezint tuturor cu mandrie. "El e Penibilul meu", o sa zic cu un zambet mandru inghetat pe fata. Acum il urasc, il ascund in mine, intr-un colt gol, umbros. Il simt, dar nu-l las sa iasa de acolo. L-am legat cu lanturi de picioare si-l tin in spatele unor gratii groase si reci. Da, e o scuza. Nu mi-e frica de el, nu mi-e jena cu el, de fapt. Mi-e jena cu mine, mi-e frica de mine, de ce pot face. Ma incatusez si asa am senzatia ca las sa iasa din mine doar ce e bun. Intr-o zi o sa-mi dau toate hainele jos, incet. O sa mi le dau jos, si o sa-mi privesc goliciunea in oglinda. La inceput n-o sa-mi placa. O sa-mi pun repede mana la ochi. Apoi o sa desfac degetele din fata ochilor. Si o s-o vad iar. Toata pielea aia goala. Sanii asimetrici. Buricul intunecos. Picioarele lungi. Inceputul de "femeie". Carnea frageda, oasele fragile. Ca o radiografie. Si-n spatele lor, El, Penibilul. O sa-l mangai. O sa-i desfac portile. O sa ezite la inceput. Apoi o sa iasa si o sa zburde cu mine, Goi amandoi.

transpiratie, stalactite si zambet

Caldura inabusitoare. Imi tarasc picioarele dupa mine, moi si grele ca niste prosoape proaspat spalate si imbibate de apa. Femei peste tot. Femei vulgare. Femei care scuipa coji de seminte in fata blocului cu o expresie de superioritate fata de restul, care nu muncesc, "ca fraierii". Femei cu fustite care dau bani multi pe haine din cat mai putin material si care sa aibe o eticheta cu un nume cunoscut, sau macar apropiat de cel original. Femei cu gentute pe brate, semi-epilate, care poarta discutii filozofice despre farduri, vopsele de par si operatii estetice, in cel mai bun caz. Femei trecute de o varsta, care nu mai stiu sa se bucure de frumusetea lor, ascunsa undeva in spatele straturilor de sarmalute depuse pe burtica, fundulet, coapse, maini, gambe, etc. Urc intr-un mijloc de transport. Toate geamurile sunt deschise, care parca absorb si putinul aer dinauntru. Langa mine e un domn "bine", imbracat intr-un fel de costum, care miroase ametitor a...de toate. Se scobeste cu o vointa demna de admirat in nas, vrand sa scoata de acolo ceva consistent. O doamna care abia s-a urcat scapa o sacosa din cele 3294032 de sacose Carrefour, din care ii cade o legatura de ceapa si un mar. Injura printre dinti.Vis-a-vis de mine sta un tip foarte aratos, inalt, cu ochii gri, cu parul de culoarea graului ars de soare. Foarte dragut. Poarta o conversatie aparent interesanta cu alt tip din fata lui. Rade zgomotos si-si dezveleste dintii care seamana acum cu niste floricele de porumb, strambe si putin galbene. Ma uit la niste fete de varsta mea si brusc ma simt batrana. Zambesc parca resemnata. Resemnata de ce? SI eu am aceeasi varsta, aceleasi idealuri, aceleasi vise, aceleasi sanse. SI eu astept lucrul Acela banal si aparent nesemnificativ, care-mi va schimba ceva din mine. Care-mi va da drumul la toate dorintele, pornirile arzatoare din mine, incatusate in lanturi acum. Ma simt ca o stalactita. Intepenita. Acolo tot timpul. Nu ma mai atinge nimic. Nimic nu ma mai lasa fara cuvinte, nimic nu-mi mai face ochii sa se umezeasca macar, nimic nu-mi mai smulge in hohot de ras. "A trecut vremea asta", imi zic. Deja? Realizez ca, cu o zi in urma, am stat tolanita in iarba. In jurul meu roiau o gramada de albine. Le simteam aripile gadilandu-mi bratele, bazaitul zgariindu-mi timpanele. Eu am fobie de albine. Am imbatranit si nici macar nu mi-e frica de moarte. Intotdeauna mi-am zis asta. Si totusi, nu cred ca as putea sa mor chiar acum. Nici n-am terminat de scris asta. O fetita mica se uita smechereste la mine. Imi smulge un zambet. O fixez cu privirea, vrand sa aflu de la ea Secretul. Vreau sa-mi reamintesc cum e sa te bucuri pt ca topai, pt ca o tii de mana pe mama, pt ca lingi o inghetata, pt ca vezi fetele posomarate ale altora, pt ca faci pipi pt prima oara dupa mult timp, pt ca vezi pe cineva drag. Sa zambesti pt ca ...poti. Nu mai astept nimic de la viata. Dorintele mi-au zburat, visele mi-au adormit. Nu te mai astept. Am obosit.

Aceeasi curba

De ce o iau tot timpul pe acelasi drum? Tot timpul ma culc pe burta si cu telefonul setat sa ma trezeasca la ora fixa, pus sub perna. Dimineata cand suna, aman soneria si mai stau 5 minute. Ma agat de alea 5 minute ca de o minune. Soneria mai suna inca de 4 ori pana sa o sting de tot. Dupa ce o sting, adorm iar, si ma afund in cel mai dulce vis posibil, creat chiar de mine. Acum pot sa-mi dau seama ca e doar vis, asa ca ma joc si-mi imaginez tot felul de situatii, in care tu esti acolo, in tot felul de ipostaze, in tot felul de umbre si lumini. Dupa catva timp de joaca de-a visatul, realismul meu intervine si ma trezeste la viata, enervat de infantilismul meu. Deschid dezamagita si lenesa ochii lipiti pana acum de somn si ma alint ca-n fiecare dimineata. Dupa care procesul e oarecum neinsemnat si cunoscut de toata lumea. Te usurezi de...toate grijile noptii, redevii om cu vicii si "intri in paine". Nu asta e ideea blogului asta. Vroiam sa zic ca tot timpul am aceleasi gesturi si acelasi fraze pe care le folosesc si ce ma enerveaza cel mai mult- tot timpul merg pe acelasi drum... Intalnesc pe drum tot felul de oameni... Portarul de la firma de constructii, care se uita sasiu la mine, fumand tigara bine-cunoscuta, ajunsa acum la stadiul de chistoc, vanzatoarea bruneta cu ochii albastrii ca de peste, nefiresc de frumoasa si de vulgar imbracata, care sta si-si bea cafeaua pe lada de bere goala, intoarsa invers, taximetristul care sta la intersectie si de masina caruia ma lovesc tot timpul, tot felul de muncitori plini de inspiratie in capitol de "texte de agatat gagici", si tiganca batrana, cu o fata atipic de intelepta care sta la poarta si asteapta...ce?nu stiu. Gata, am ajuns la Curba. Aici fac tot timpul dreapta, lovindu-ma cu nasul meu mare de grecoaica de florile de Mana Maicii Domnului. Calc hotarata si azi: fac dreapta aici. O alta "eu" urla: "Schimba drumul, nu mai face dreapta, mergi drept!". Ezit. Ma opresc putin. Ma uit in spate, parca astept un semn. Vad tiganca batrana, care-mi zambeste ironic, in timp ce mananca seminte. Ma intorc catre curba mea. Te astepti sa-ti zic ca am mers drept, nu? Sa-ti zic: Azi a fost ziua in care n-am facut dreapta, am mers drept. Nu, Azi a fost inca o zi in care m-am intors in acelasi loc, pe acelasi drum, la aceleasi ganduri, la acelasi dorinte si la acelasi zambet...

Atmosfera pariziana

Imping poarta veche, peste care au trecut prea multi ani si pe care au atins-o tot felul de maini- tinere, muncite, aspre, netede, gratioase. Ies. Aerul e statut, nemiscat. Ma simt ca intr-o pestera, unde nimic nu se schimba, nu evolueaza. Nu se aude nimic, nimeni nu e pe strada. Nu mai exista Timp. S-a oprit si a ramas asa. E o atmosfera de "dupa furtuna". A fost o vijelie imensa, pomii s-au zguduit de la radacini, florile au fost scoase din pamantul cald si primitor in care au crescut, asfaltul a fost crapat ca o coaja de ou, cerul s-a facut negru si norii s-au ciocnit provocand sunete asurzitoare, apoi a inceput potopul. Dupa ce totul s-a calmat, n-a mai axistat Timp. Nu, asta e imaginatia mea... E doar pranz si toata lumea sta la masa, pesemne... Incep "calatoria". Stiu unde vreau sa ajung. Incep sa merg lenes, imi tarasc picioarele cativa pasi. Nu pot sa merg asa, e prea monoton. Am nevoie de o "impingere". Imi pun castile in urechi si corpul, sufletul, mintea mi-e invadata de o melodie banala, dar totusi frumoasa. Sunetul infundat al clarinetului se impleteste cu sunetul spart al acordeonului. Nu, nu e muzica lautareasca, ba chiar, paradoxal, e muzica de film francez, care-ti aduce aminte de Ceva... Acum mersul mi-e mai cursiv, pasesc pe un ritm, ca si cum ceva m-ar impinge de la spate. Trec pe langa garduri pe care atarna, abandonate, flori de "mana Maicii Domnului". Au un miros placut, intepator si oarecum ametitor. Zambesc timid. Ma uit in spate, asteptand parca sa vad pe Cineva... Calc intr-un rahat intins, pesemne deja "uzat". S-a dus toata atmosfera. Injur printre dinti, tot timid. Nu mai zambesc. Trec pe langa un chiosc, un fel de alimentara mica de cartier, prost aprovizionata. Vanzatoarea e o tipa frumoasa, imbracata strident, cu un par vopsit, foarte brunet, cu ochii de un albastru nefiresc, iesit din peisaj. Trage lenesa si scarbita dintr-o tigara. Am mai trecut pe langa ea si in alte zile si tot timpul ma gandesc ca are un aer oarecum misterios... Continui sa merg. Ma uit in jos si-mi vad piciorul aproape gol, cu pielea foarte alba, cu o vena subtire si cu unghile rosii ca niste cirese. Pe bordura trotuarului stau doua femei imbracate in negru. Se tin de mana si se uita vis-a-vis, amintindu-si fiecare de o veche poveste de iubire. Sau poate sunt amandoua vaduve si se gandesc la barbatii pe care i-au iubit candva. Nu le e dor de ei, se gandesc doar. O femeie gravida, imbracata intr-o salopeta de un rosu aprins trece din directia opusa pe langa mine. Ma uit la fata ei, sa vad acea expresie caracterisitica femeilor ce asteapta un prunc, acea expresie mandra, curajoasa. Nu o are. Are o expresie de ingrijorare. Se incrunta. O suvita mi se desprinde din par si-mi cade usor pe obraz, gadilandu-ma. Mi se lipeste de buze. O iau usor, apoi imi musc usor buzele. Mi-amintesc de sarutul ala... El imi explica ceva concentrandu-se, ca sa ma faca sa inteleg. Nu se uita la mine, poate daca s-ar fi uitat, si-ar fi distras atentia. Eu ma uitam fix la el, neclipind. Nu auzeam nimic din ce zicea, ii vedeam doar buzele uscate miscandu-se. N-am asteptat sa termine, m-am aplecat brusc spre el, i-am cuprins fata cu un inceput de barba intre palmele mele firave si i-am smuls Sarutul. Am inchis ochii si m-am abandonat. N-a fost un sarut lung, a fost mai degaraba unul furat, dar mult prea intens. Inima mi s-a oprit pentru cateva secunde. El respira precipitat. M-am indepartat, el a ramas complet uimit, cu ochii clintiti la mine, asteptand o explicatie. Eu ma uitam normal la el, zambind in coltul buzelor, de parca ce s-a intamplat era absolut firesc... A fost cel mai frumos sarut.... inchipuit.Nu s-a intamplat. Sarutul asta e doar in mintea mea. Asa s-ar fi intamplat daca eu as fi avut curaj. Dar n-am avut si am lasat toate momentele sa treaca pe langa mine. Un barbat cu o burta plina de bere trece pe langa mine. Are cea mai crunta expresie posibila si are un tricou roz, ca de papusa Barbie. In fata mea, pe jos, e un alt rahat, de data asta neatins, virgin dar acum il ocolesc. E un pas spre viitor. Vantul adie usor si un miros de tei ma face sa zambesc iar, usor, timid. Muzica s-a terminat, am iesit din atmosfera.

Monotonie

Metrou. Cobori scarile obscure care parca te conduc catre un loc misterios, poate o pestera in care zac lucruri importante, nedescoperite. Totul pare calm, un miros de zacut, de lucruri incremenite acolo de mult timp, te atrage parca sa-ti continui coborarea intr-un ritm din ce in ce mai accelerat. Dupa jumatate de scari parcurse, te intrebi chiar de ce e asa liniste...Dar, imediat vine raspunsul: "oastea" de oameni grabiti si incrancenati care urca scarile, parca ducandu-se la rboi, fiecare cu cate o "arma" in mana, fiecare cu cate o sarcina sadica si bine definita in minte, te fac sa realizezi ca linistea era doar o iluzie. Ce parea a fi liniste si mister era de fapt monotonia care e ca la ea acasa jos, acolo, ascunsa si care primeste cu caldura pe oricine vrea sa se alature. Cine nu a mers dimineata cu metroul? Cine n-a simtit mirosul intepator de mucegai si igrasie? Cine nu a coborat scarile grabit, gandindu-se la ce ii rezerva viitor, in special ce probleme il asteapta? Cine nu a stat pe peronul neprimitor, uitandu-se cu coada ochiului la persoanele de pe langa el, sperand sa vada o fata prietenoasa, cine nu a asistat la lupta de supravietuire care se da in interiorul trenului? Intrii in metrou vrand-nevdrand, "ajutat" de la spate de oameni binevoitori care vor doar sa te ajute sa pasesti MAI REPEDE, iti gasesti un coltisor stramt, ridici nasul catre imaginarul cer, ca un act de supravietuire si gasesti o bucatica de bara de care te prinzi strans, sa nu-ti fie parca furata. Primesti un cot ascutit in cap, cineva balbaie un "scuze" parca cu rusine ca-l spune si sperand ca tu sa nu te superi ca ai auzit asa ceva. Un domn care are o sotie casnica acasa si care nu ii mai daruieste demult nimic, inafara de ciorba acra si mancare de cartofi, se uita cuceritor spre tine. te uiti catre fetele oamenilor...nici un zambet. Oare de ce? de ce nu pot privi metroul ca pe o provocare? Nu putem sa distrugem monotonia? Nu putem sa zambim catre un copilas aflat la prima lui calatorie cu metroul, entuziasmat ca se afla sub pamant? "Urmeaza statia ... cu peronul pe partea....."

Dorinte

Vreau...Vreau sa scriu acum tot ce-mi trece prin minte...Vreau sa imi fac ordine in ganduri si sa la astern aici, fara sa-mi pese daca le va citi cineva sau nu... Vreau sa pot sa ma bucur de fiecare clipa de fericire, nestiind ca aia e "fericire", vreau sa realizez cuvantul "fericire" nu numai atunci cand sunt nefericita... Vreau sa accept oamenii din jurul meu asa cum sunt, fie ca asculta ei manele si se lauda cu asta, fie ca scuipa coji de seminte pe jos cu maiestrie,ca o arta, fie ca scuipa cu madrie... Vreau sa nu mai vad aparente! Vreau sa nu mai vad infatisari, stiluri, haine, toale, genuri, tipuri...Vreau sa vad oamenii! Oamenii care gandesc, simt, au o parere NUMAI a lor, au un "stil" NUMAI al lor, au o gandire NUMAI A LOR, oameni care sunt UNICI... Vreau ca de fiecare data cand VREAU sa zic ceva, cand simt ca iau foc daca nu scot pe gura ce am in minte, sa nu ma cenzurez, sa nu ma opresc, sa ZIC. Vreau ca atunci cand simt ca explodez daca nu fac ceva, sa nu ma complac cu starea de "explozie", ci sa fac CEVA. Vreau sa stiu ce e aia "iubire" si abia apoi sa "iubesc"... Vreau atat de multe, si totusi, habar n-am ce vreau...

O femeie cu o fata pe care se poate citi limpede ura sta pe scaun si trage cu lacomie din tigara, privind cu ochii plini de manie tavanul. De unde atata ura? In ochi i se citeste cu limpezime dispretul, frustarea si scarba nemasurata fata de toata lumea. Oare a iubit vreodata? Oare a privit cu ochii acestia un copil mic facand primul pas? Oare pe fata acum brazdata de ani si de regrete a existat macar o clipa un zambet smuls din inima, sincer? Buzele subtiri, aspre si de o culoare cafenie acum au fost ele vreodata moi, fine si sarutate cu patima? Obrajii ii sunt subti, colturosi si la fiecare expresie incretiti din ce in ce mai mult. Ochii i sunt reci, incolori, parca uscati. Mainile subtiri, cu degetele lungi si noduroase, palemele innegrite de munca zilnica, au sters ele lacrimile fierbinti si sarate ale unui copil? Au mangaiat obrajii reci ai iubitului, intr-un moment de tandrete sublima? Urechile care acum par sa refuze sa auda ceva, au ascultat ele muzica divina intr-o catedrala, cantata parca de ingeri? Au ascultat rasul unui copil in bratele tatalui? daca a facut toate astea, de ce atata dezgust? De ce atata amar, ura, sila si regret? N-a apreciat lucrurile marunte. Asadar, n-a trait.

E asa placut sa nu gandesti... Stau in pat si citesc o carte usoara, de vacanta. In camera e caldura sufocanta, o atmosfera de necilntire, de zacut. As putea sa ma ridic si sa deschid geamul. O adiere ar intra timida si mi-ar racori degetele de la picioare, apoi ar urca catre genunchi. M-ar racori. Dupa un timp genunchii mi-ar ingheta. Nu ma ridic. Stau asa bine, mi-am gasit pozitia perfecta. Nu ma deranjeaza nimic, nimic nu e in neregula, totul e la locul lui. Ascult muzica franceza, cantata de o femeie cu o voce nesemnificativa, banala, placuta. Incet-incet intru in atmosfera cartii. Sunt Cecile, adolscenta care se simte bine in nesimtirea si-n ignoranta ei, care se vrea dura si plina de ura, desi lucrurile astea nu se gasesc deloc in ea. Sunt indragostita de un francez frumos, care-mi sopteste tot felul de cuvinte mediocre, de baiat care vrea sa atraga o pustoaica. Intotdeauna am urat cuvintele astea, care se vor mari, importante, dar care imi par atat de false... Acum imi plac. Imi place limba in care sunt spuse. Nici nu le inteleg. Ascult doar accentele acelea senzuale, "r"-ul acela accentuat si tipator, care te zgarie putin, timid, senzual. Accentele frantuzesti sunt ca o mica zgarietura sau muscatura pe gat, facuta dintr-un exces de afectiune, de voluptate. Sunt pe o plaja goala, nisipul fierbinte ma arde si ma zgarie pe spate. Marea e atat de calma si de nemiscata, e incremenita. N-am chef de gandit. Din cauza asta, simt un usor sentiment de vinovatie. Il trec repede cu vederea. Aud tot felul de soapte in urechea dreapta. O respiratie lenesa ma gadila sub ureche. Tot felul de cuvinte penibile, dar magulitoare... Un miros de cafea danseaza pe langa nasul meu, il ademeneste ca o ispita, ca o femeie senzuala, nu prea tanara, cu multa experienta, care se joaca cu mintea unui pustan, fara sa fie vulgara. O mana puternica imi aluneca pe gat, de-a lungul venelor iesite in evidenta. Imi intorc capul, incercand sa privesc mana. Mana coboara pe umarul stang, pe antebrat, pana imi intalneste palma fierbinte, traspirata. Mi-o ridica si imi saruta degetul mic. Intotdeauna m-am ferit de imaginea asta de adolescenta care se lasa in voia instinctelor, care viseaza fara jena, cu nesimtire. Acum asta fac. ma simt penibil, ma simt inconstienta. Ce frumos e! Degetele de la picioare imi sunt arse de singura raza de soare care a intrat in camera. Ma ridic si deschid geamul. Astept vantul care sa-mi ridice usor parul. Nici o urma de vant. Vantul e in vacanta... Totul e incremenit.

Gol

Nu mai am organe. Toate organele mele, toate vibratiile din corpul meu, toate zvacnirile firesti ale unui corp normal, mi s-au strans in gat. Sangele tot imi zvacneste in cap, in urechi. In locul stomacului am un foarte mare Gol. E un Gol care ma sperie, ma face sa tremur, un Gol care ma umple. Picioarele nu-mi mai raspund la comenzi. Vreau sa-mi misc degetul mare de la picior...mi-e imposibil. Simt ca picioarele mele sunt de guma, si acum se prefac intr-un oaresce lichid si se scurg. Ma asez mai bine. Vreau sa-mi dau senzual parul pe spate. Nu pot sa-mi ridic mana. Respir foarte repede si foarte sacadat, pentru ca nu pot sa iau aer. Ma sufoc? Clipesc foarte des, pentru ca mi se incetoseaza privirea. Incerc sa vad ceva clar. Iti vad umbra, forma corpului. Ai niste arcuiri foarte slefuite. Dai din maini intr-o coregrafie perfecta, cu niste miscari rotunde, arcuite. Parca desenezi ceva in aer. Incerc sa vad ce... Poate imi adresezi ceva mie... Nu, cred ca gesticulezi doar. Ai niste buze mari, voluptoase. Observ ca se misca lenes, probabil explici un concept abstract, numai de tine stiut pana acum si articulezi bine cuvintele. Sau poate descrii o scena de dragoste. Oricum, cuvintele pe care le spui trebuie sa fie foarte importante pt tine. Probabil iti amintesc de ceva, o dragoste stinsa acum, dar foarte intensa atunci. Si tu ai un Gol in stomac. Si tie iti bate inima in gat. Ti s-au uscat buzele si acum iti vine greu sa mai articulezi cuvintele, pentru ca ti se lipesc buzele. Gura ti s-a uscat, incepi sa tremuri si tu. Poate ai observat ca ma uit la tine. Niste brobonele de sudoare ti-au aparut pe frunte. Vrei sa te stergi. Incerci sa-ti ridici mana si nu poti. O simti grea, parca e o haltera imensa pe care trebuie s-o ridici si evident, nu poti. Mai incerci o data, dar reusesti sa-ti ridici doar degetul mic, putin. Incerci sa te asezi usor pe un scaun, dar te prabusesti, iar picioarele iti raman intr-o pozitie nefireasca, necontrolata. Da, si tu te uiti la mine. Observi ca am aceleasi simptome? Observi ca tremur? Simti ca am acelasi Gol? Ma simt bolnava. Ma simt complet neputincioasa. Sunt speriata. Dintii imi tremura si ma musc din greseala de limba. Imi musc si buzele, dar nu simt daca ma doare. Nu ma doare. Simt un gust de sange in gura. Palmele imi sunt ude, o picatura de sudoare se prelinge pe palma, coboara usor catre degetul inelar. Il strabate, iar apoi cade pe picior. Ma gadila... Incep sa-mi misc usor degetele de la picioare. Apoi realizez ca-mi pot misa si genunchii. Ma ridic, mainile imi sunt in continuare de guma, mi se balangane pe langa corp. Ma indrept ca teleghidata spre tine,dar nu vad pe unde calc. Nu simt pamantul, nu simt nimic tare sub picioare.
Totul e o ceata in jurul meu, gura imi tremura in continuare. Nu te vad bine, vad doar ca stai prabusit pe jos. Iti vad doar contururile corpului, si sclipirile ochilor. Acolo ma indrept. Vin, imi maresc ritmul mersului. Ajung in fata ta, tu-ti dezlipesti picioarele de pe podea, fundul de pe scaun si te ridici brusc in fata mea ca un munte. Ramai asa. Esti mai inalt ca mine. Imi ridic capul spre tine. Iti deschizi gura parca in reluare. Buzele uscate ti se dezlipesc una de alta, tusesti usor si spui : "In sfarsit..."

privindu-te...

Stai trantit pe pat. Am crezut ca motai doar, dar nu...dormi cat se poate de adanc. Cand m-am asezat pe scaunul de la calculator, tocmai imi ziceai ceva, pe un ton putin imbufnat, cu vocea putin ragusita de somn. Te-am ignorat, n-aveam chef sa ma cert cu tine. Apoi ai continuat sa mai mormai ceva, ca un mos care bombane pt ca nevasta, batrana si ea, a intarziat cu masa. De cateva minute ai tacut. Dormi... Ti-ai schimbat pozitia. Nu mai e pozitia aia relaxata, in care pareai atat de barbat si atat de sigur pe tine. Acum stai pe burta, cu un picior indoit, cu capul intors intr-o parte, iar la gura iti tii pumnul strans, ca un bebelus caruia ii e putin frig. Buzele de culoarea trandafirie iti sunt umflate si rasfrante oarecum catre pumnul pe care il strangi din ce in mai mult. Esti imbufnat inca... Ochii iti sunt intre-deschisi, iar sprancenele fac o bucla specifica tie numai cand esti suparat. Te porti ca un copil caruia i s-a luat jucaria preferata pe post de pedeaspa si, dupa ce a plans si a zbierat o ora intreaga a adormit cu obrajii firbinti si uzi de lacrimi si buzele umflate si rosii ... Tu n-ai lacrimi, esti doar incruntat. Acum iti musti buza de jos, nu intr-un mod senzual, dar e sigur ca te alinti. Simti ca ma uit la tine? Simti cum te sorb din priviri..? Simti cum imi bate inima numai pt ca te privesc si pt ca am ocazia sa te analizez atat de aproape? Sau dormi mult prea adanc si visezi..? Ce visezi? Ai adormit suparat pe mine si eu nici n-am sesizat pana acum...Nu te-am bagat in seama... As vrea sa-ti intind sprancele, sa nu te mai incrunti. Apoi mi-as cobori usor degetul aratator spre nasul tau stramb si in vant, ti- as desena apoi niste cerculete pe obrajii bucalati si cu mici brobonele de la soare... Ti-as pupa usor si timid lobul urechii drepte, pt ca nu vreau sa te trezesc. Fara sa-mi dau seama, o suvita din parul meu ti-ar cadea pe nas si te-ar gadila. Te-ai trezi si mai incruntat. Ti-as zambi usor si as avea o expresie de usoara vinovatie ca te-am trezit si as clipi lent. Tu ai ramane un timp incruntat si apoi ai zambi si tu, fara sa vrei, vazandu-ma pe mine. M-ai strange usor de nas, ca o mustrare. Eu mi-as culca capul pe pieptul tau. Tu te-ai juca in parul meu, tragandu-ma putin de el. N-as spune nimic, te-as lasa... Ce frumos suna, nu? Dar nu m-am apropiat deloc de tine, de fapt. Am preferat sa-mi astern dorintele aici, in loc sa ti le spun. Tu nici macar nu stii cat de mult mi-ar placea sa-ti sarut usor lobul urechii sau sa-mi las capul pe pieptul tau. Acum sforai...si tot incruntat esti...