Azi.

 Sfarsit de noiembrie. Simfonia nr. 5, Beethoven. Atmosfera incremenita. Ger gri. Vantul doare. Aerul ustura. Linistea asurzeste. Ma las condusa de vant, intr-o directie necunoscuta. Mi-e frica, dar nu ma impotrivesc. Idei obsedante imi valseaza in minte. Cuvinte care se tot repeta la nesfarsit, din ce in ce mai tare. Sunete care imi zboara prin tot corpul. Sentimente de mult ascunse intr-un ungher, care acum navalesc afara. do minor, tonalitate care iti patrunde in fiecare celula si o sfarama. Card de ciori care croncane deasupra mea. Sunt atat de inghetata, incat imi simt oasele cum scartaie. Aud in spatele meu niste pasi. Ma intorc. Nimeni. Norii negrii de pe cerul alb imaculat, se misca extrem de repede, fug unul dupa altul. Unde fug? Vantul ma poarta din ce in ce mai repede. Unde? Corzile intreaba, flautul raspunde. Sunete marete, maiestoase. totul in jurul meu explodeaza. Pamantul se surpa, tulpinile copacilor se crapa, felinarele se sparg in mii de bucatele, norii se rup, ciorile urla si se strang intr-un card imens, acoperind tot cerul. Luna e acoperita. Nu mai exista. Timpul? Care Timp? Care Ore? Care Minute? Care Clipe? Izbucnesc intr-un ras isteric, sinistru. Ma simt ca un gandac, in fata unei imensitati. Musca in agonie. Ma opresc brusc din ras. Solo de oboi. O lacrima imi incalzeste obrazul inghetat, sapand un sant in el. Imi ajunge pe buze si mi le umezeste. 

      Exact. Stalactita.