Explorandu-ma

Intr-o zi o sa-mi infrunt frica de penibil. O sa ma chinui, o sa incerc din raspunteri sa fiu penibila. Nu cred ca poate fi greu. O sa fiu nesimtita. O sa fiu imputita. O sa ma afund in penibil, o sa rad de cat de penibila sunt, o sa traiesc sentimentul ala cu toata fiinta mea. O sa ma identific cu Penibilul. O sa fie cel mai bun prieten al meu, confidentul meu, iubitul meu. O sa-l iubesc si o sa ma iubeasca. O sa-l tin de brat si o sa-l iau pretutindeni cu mine si o sa-l prezint tuturor cu mandrie. "El e Penibilul meu", o sa zic cu un zambet mandru inghetat pe fata. Acum il urasc, il ascund in mine, intr-un colt gol, umbros. Il simt, dar nu-l las sa iasa de acolo. L-am legat cu lanturi de picioare si-l tin in spatele unor gratii groase si reci. Da, e o scuza. Nu mi-e frica de el, nu mi-e jena cu el, de fapt. Mi-e jena cu mine, mi-e frica de mine, de ce pot face. Ma incatusez si asa am senzatia ca las sa iasa din mine doar ce e bun. Intr-o zi o sa-mi dau toate hainele jos, incet. O sa mi le dau jos, si o sa-mi privesc goliciunea in oglinda. La inceput n-o sa-mi placa. O sa-mi pun repede mana la ochi. Apoi o sa desfac degetele din fata ochilor. Si o s-o vad iar. Toata pielea aia goala. Sanii asimetrici. Buricul intunecos. Picioarele lungi. Inceputul de "femeie". Carnea frageda, oasele fragile. Ca o radiografie. Si-n spatele lor, El, Penibilul. O sa-l mangai. O sa-i desfac portile. O sa ezite la inceput. Apoi o sa iasa si o sa zburde cu mine, Goi amandoi.