La inceput- frumos, convingator, decis, hotarat, adanc. Fiori de placere iti plutesc usor in corp. Nimic dureros, nimic apasator. Doar frumos. Incet-incet, frumusetea iti inunda corpul, iti ineaca mintea, iti sufoca sufletul. In cateva minute, tranformare completa. Transfigurare. Metamorfoza. Cuvintele astea pompoase devin complet inutile. Ba chiar penibile, as putea spune. Nimicuri. Chestii de umplutura. Atat de apasatoare devine frumusetea de la inceput, atat de adanc devine mesajul, ca fiorii aceia de placere se tranforma in cutite care te strapung pana in "ultima" celula. Ca niste sageti extrem de bine calculate, tintite chiar spre miez, spre nucleu. Frumusetea devine treptat dureroasa. Incepi sa te simti complet neputincios in fata ei. Mic. Mic de tot. Unde sa incapa atata fericire, atata esenta? Punct pus pe "i".  S-a gandit, desigur, unde sa atace, unde sa trimita totul. A desenat un "X" pe sufletul fiecarui om si a zis: aici lovesc! Cat mai adanc, posibil, cat mai dureros. Pentru ca devine dureros, intr-adevar. In timp ce te zvarcolesti de durere, in timp ce te ustura, te arde, te spinteca, te loveste in moalele capului, plangi. Plangi de fericire! Lacrimi spumoase, involburate, iti tropaie pe obraji. Si, in acelasi timp, razi. Razi in hohote!

              Edward Elgar- Cello Concerto in E minor.