Canapea noua, saltea veche

Imi simt inima in saltea. O aud acolo, ascunsa sub husa rosie, imitatie de catifea. Aud si vocea vecinului de sus, care se barbiereste in timp ce nevasta-sa se uita la stiri, isi face unghiile de la picioare si se intreaba de ce se pregateste atat, ca doar seara asta nu e cu nimic speciala. S-au adunat multe voci in saltea. Multe batai de inima calme, mltumite, panicate, emotive. Multe sforaituri.

N-am mai scris de mult. Ai sa razi poate (de fapt, stiu ca nu avem acelasi tip de umor), dar uneori mi-e frica sa scriu. Nu spun ca nu-mi place. Stii ca da. Doar ca mi-e frica de ce-o sa iasa din mine. Suna a cliseu? Si ce daca? Cred ca e interesant sa citesti lucrurile astea obiectiv, rece. Cuvintele isi pierd caldura pana ajung la tine. De la mine pleaca dezbracate. Nu de secrete. Au si ele secretele lor, pe care nici eu nu le stiu. Ele sunt personajele principale, nu eu. Ele ma folosesc pe mine, nu eu pe ele. Da, si cum ziceam. Cuvintele pleaca de la mine calde si dezbracate. Dar pana ajung se imbraca, se ascund si isi strica temperatura.

Eu nu-mi ascund lucrurile sub saltea. Eu le ascund in saltea. Imi place sa le aud cum traiesc acolo de cate ori imi culc capul intr-o parte.

Parca te si vad...

Singur. Gol. Pierdut in corp. Mergi frenetic de sus pana jos. Zilnic. Poate iti gasesti locul. Poate n-o sa te mai doara. Nu-ti vine sa crezi ca a uitat de tine. Dar cum poate? Cum? Doar tu, eu, noi, NOI suntem cei mai importanti. Poate nu tu. Dar eu da.

"-Nu stiu cum sa-ti zic, duduie draga, da' eu ma simt cam dezorientat. Adica nu ma simt, ci SUNT. Sunt dezorientat si ma simt pierdut. Da, asta vroiam sa zic. Pare-mi-se ca m-ai cam uitat. Ai uitat pactul. Ai uitat de ce esti si de ce sunt. Si de ce traim impreuna. Ca asta e: o convietuire. Da' trebuie sa avem grija unul de altul. Nu stiu daca intelegi, dar unul fara altul nu prea merge. Cam ai nevoie de mine, nu uita. Da, si eu am, ce-i drept. Ai promis ca faci ceva cu scobitoarea aia care ma tot gadila. Ai promis! Si eu nu uit. Sa stii ca e inca acolo. La inceput era haios, radeam, ma simteam bagat in seama. Acum e deja enervant. Stii ca se poate muri de gadilat? Zau. Am auzit de cineva care a fost gadilat pana n-a mai avut aer. Nu din cauza gadilatului n-a mai avut aer, ci din cauza rasului provocat de gadilat! E foarte nasol. Scoate-o domne', odata! Gata cu joaca! Bine, drept sa-ti zic, nici macar scobitoarea nu ma deranjeaza asa tare, m-am obisnuit cu ea, face deja parte din mine, cumva. Ce ma framanta, ce ma scoate din minti ("din minti", auzi!), e ca nu-mi mai gasesc locul. Pur si simplu. Alerg intr-o directie, apoi ma razgandesc, ma duc in cealalta. Apoi ma gandesc ca poate alergand, trec pe langa loc fara sa-l vad. Stii tu- "graba strica treaba". Asa ca o iau mai usor. NU mai alerg, merg. Merg si eu ca voi, oamenii. Cu mainile la spate, spatele drept, privirea tantosa. Daca as avea si sani, zau ca mi i-as pune pe tava. Dar de, n-am. Asa, si cum spuneam: merg agale, ma uit atent stanga-dreapta, analizez, incerc sa-mi amintesc. "Numai uitand tot ne putem aminti cu adevarat." In fine, nu gasesc! Ma duc zilnic, intelegi? Zilnic. O iau frumos, de la sprancene si ajung 'colo jos, la degetul mic cu unghia stramba. Si nimic... Poate maine, nu?"

Poate.

Zau ca...

As intra in vorba cu mine asa, pe nepusa masa, intr-o statie de metrou, pe scaunele alea rosii de pe peron. Daca eu n-as fi eu, desigur.

Mi-as tine un blog inteligent si original, de care as fi tare mandra si pe care as incerca sa-l arat tuturor unchilor si matusilor mele. Din nou, daca eu n-as fi eu.

Mi-as mangaia cateodata capul neobisnuit de mare pentru corpul neobisnuit de mic, atingadu-mi cu drag parul candva matasos. Daca eu n-as fi eu.

As incerca sa-mi spun ca sunt prea serioasa. Si mi-as spune ca firea mea nu e deloc asa, e prostesc sa fiu asa serioasa. Presupunand ca eu n-as fi, de fapt, eu.

As merge la mormantul lui Oscar Wilde, din cimitirul care sigur nu e morocanos, oriunde ar fi el, si i-as spune: "Batrane, iubesc oamenii ca tine. Totusi, e mai bine ca nu te-am cunoscut. Poate nu te-as mai fi iubit." Asta daca eu nu as fi eu, sa nu uitam.

Le-as da un telefon catorva profesori de-ai mei, datorita carora mi-am amintit de ce iubesc oamenii si i-as invita la o cafea cu lapte si zaharina. Sau fara lapte. Si fara zaharina. Numai daca, printr-o minune, eu n-as fi eu.

Mi-as lua un caine cat mine de mare, care sa-mi roada toti pantofii, toate sertarele in care zace naftalina, toate covoarele astea kitschoase, care sa se urce fara prea mari eforturi pe masa, care sa manance dintr-o farfurie langa a mea, care sa puta ingrozitor si pe care sa-l iau noaptea in brate si sa balim impreuna. Numai in cazul in care eu n-as fi eu.

M-as duce la toate mamele care rag ca niste vaci (vacile rag?) la copiii lor, pe strada, din-te-miri-ce, le-as prinde hotarat de mana si le-as spune scurt si la obiect: "Femeie, da-i lu' barbate-tu un pahar de vin rosu inainte sa va bagati in pat, poate-o avea mai mult spor. A, te-a parasit? Pai cred ca inteleg de ce." Numai daca eu n-as fi eu.

Mi-as invita un prieten bun sa circulam cu metroul, la o ora de varf si sa tipam unul la altul, spunandu-ne numai si numai fraze absurde, de genul: "Ma-ta a uitat sa-si indese meduza in ureche inainte sa vomite." Aceeasi poveste- daca eu n-as fi eu.

Dar eu sunt eu, nu? Inca.

Indata ce se urca in autobuz, simti cum urechea i se strange, se contorsioneaza, se danteleaza, asemenea unui crevete pus la prajit, in tigaie. Sunetul de fundal era sinistru: 2 babe se ceartau pe o sacosa, fiecare spunand ca ii apartine, aceeasi reclama penibila la o farmacie magica, care (desigur), te ajuta sa traiesti mai mult si mai bine se derula la nesfarsit, ploaia furioasa izbea geamurile cu nesat. In tampla dreapta i se infipsese un ciob. Il simtea, dar stia ca acum nu poate sa faca nimic in privinta lui. Cum traia cu el de atata timp, va mai trai si de acum incolo, probabil. In piept, aceeasi scobitoare ii gadila aorta.

- Ma dor ochii de la atata gri uscat si inghetat.

Fever...

Statea cu patura aspra si veche trasa peste cap. Incerca sa respire, dar aerul ii facea nasul sa traspire. Simtea ca fata i se umfla si ochii ii ieseau din orbite. Isi ridica mana dreapta destul de incet, ca sa aiba timp sa constientizeze miscarea (i se parea ca e important sa faca asta) si-si atinse obrazul. Era mai fin si mai neted decat de obicei. "Mi s-a intins pielea. Chiar e posibil sa crape?" Mainile ii miroseau intepator a pipi. Respira isteric iar asta o ametea. Totusi, de ce ii miroseau mainile a pipi? Cainele pe care il mangaiase pe cap mirosea asa? Avea un deja-vu. Mai vazuse lumina aia rosie deasupra ochilor, dominand-o, mai respirase aer asudat si in alte dati, mainile ii mai mirosisera a pipi acid. Si se mai zice ca fiecare moment e unic. Ea traia in fiecare zi aceleasi momente. Vedea aceleasi drumuri, oamenii nu erau aceeasi, dar erau atat de la fel, aveau aceleasi priviri oarbe, resemnate, aerul era la fel de aglomerat oriunde mergea, iar in minte ii staruia aceeasi intrebare, rostita din ce in ce mai tare, pana avea sa nu mai auda nimic altceva. De pe obraz, isi cobori mana pe san. Culmea, parea mai mare decat de obicei. I-ar fi placut in momentul ala sa aiba o pisica, care sa o muste de nas. Doar in momentul ala. Mainile nu ii miroseau a pipi, ci a peste.

(...)

... You give me fever...

Si iarasi zile...

... zilele in care plecam de acasa numai ca sa simt tot felul de mirosuri. Ma agatam de ele, ca in Tom&Jerry. Asa, m-am trezit de multe ori urmarind cate-o domnisoara mergand sleampat pe niste tocuri mult prea indraznete pentru piciorusele ei virgine, purtand cu tupeu un parfum ieftin, care imi amintea mie de ceva, sau cate-un domn cu servieta si alura incontestabila de functionar scarbit de atata experienta, care isi ungea obrajii rasi o data la doua zile cu apa de colonie de pe TV, primita acum 3 ani de Craciun. Nu ma interesau oamenii. Ci doar mirosurile lor.

... si alte zile.

... discutam cu cineva si ma simteam ca un casetofon. Aveam o caseta pe care o derulam, fara sa gandesc deloc ce zic. Ba mai mult, caseta nu-mi apartinea catusi de putin.

Ce sa mai zic de zilele in care ma intalneam cu persoane dragi, asa zis "apropiate" si nu puteam nicidecum sa ies din bula mea transparenta (dar existenta) si sa comunic cat de cat cu ei. Aveam senzatia ca eu sau ei apartinem altei povesti. Ca si cum Alba-ca-Zapada avea 3 iezi, in loc de 7 pitici.

Apoi, erau bine-cunoscutele zile in care n-aveam chef decat sa plang. Numai ca n-aveam motiv. Nu-i nimic, inventam unul. Asadar, la inceput, plansul era putin regizat, lucrat. Dar cu cat plangeam mai mult, cu atat el devenea mai real si mai sfasietor. Asa de real, ca nu-l mai puteam opri nicidecum.

Si mai erau...

Zile si zile...

Imi placea sa stau in fata ecranului de la calculator, ore in sir si sa-mi smulg particica aia fina de piele, de la mijlocul buzei de sus. Faceam asta pana ma usturau ochii si simteam gustul de fier al sangelui meu roz si rece.

Alteori imi placea sa stau pe canapeaua stricata de atatea funduri, cu o carte in fata, din care nu citeam si sa-mi imaginez ori ca maine-poimaine voi afla ca sunt de vita nobila, ori ca bunicul meu se va intoarce De Unde E si imi va spune, fata-n-fata, cat e de mandru de mine, ori ca ce scriam va ajunge la un moment dat in mainile unui nene cu pretentii de intelectual, care, fumand isteric dintr-o tigara, va zice: "Da domne', fata asta avea ceva in cap, da' nu inteleg ce."

In unele zile ma simteam romantica, filozofica. Atunci mergeam in parc, ma asezam pe o banca si ma muscam de partea mai dolofana o palmei, pana imi lasam urma. Nu ma muscam pana la sange, ca n-aveam curaj.

In alte zile ma simteam superioara celorlalti, stapana pe orice situatie, inteleapta. In zilele alea imi certam cainele si pisica.

Alteori ma simteam asa de mediocra si urata, ca in drumul spre WC, trecand pe langa oglinda proaspat curatata, imi intorceam capul in dreapta, ca nu cumva sa ma vad.

Si mai erau si zile in care...

"Simti ca si cum ai intra intr-un loc calduros, slab luminat si te-ai aseza intr-o canapea moale, in timp ce aerul de afara e rece si arid." Se trezi scrasnindu-si dintii, cu o durere slaba, dar teribil de agasanta, in partea dreapta a capului, repetandu-si in minte fraza asta. Nu putea sa-si aminteasca unde a auzit-o si de ce dumnezeu si-o repeta. Inima ii batea puternic si perfect ritmic in perna. Capul ii era deasupra pernei, mana dreapta complet amortita si-o tinea intre picioare intr-o pozitie complet nefireasca, iar picioarele intr-o pozitie de semi-broasca. Era atat de nervoasa, incat se gandea cum si pe cine exact ar putea sa omoare. Cainele din curte poate. Cu facaletul. Oare avea asa ceva in casa? Sau vecinul care-si repara casa. Cu o teava. "Nu, baltag n-am de unde gasi." In timp ce se gandea cum ar fi cel mai potrivit sa ucida pe cineva si cum ar avea cea mai mare satisfactie, isi dadu seama ca i se prelinge ceva pe fata, langa buze. Se uita pe cearceaf si vazu o pata minscula, rozalie. Isi muscase limba. "O parere dezaprobatoare din partea unei persoane ca tine nu poate decat sa ma faca sa ma simt mai bine. Lumea nu e o mireasa cu volane imaculate, zulufi dati cu ceara si zambet perfect. Suntem, in majoritatea timpului, numai niste bucati de carne. Tu ar trebui sa stii cel mai bine asta." Sigur, nu avusese curajul (inca) sa-i spuna asta tipei aleia care vorbea tot timpul tare si care se lua de ea de cate ori putea. Dar de ce sa coboare pana in curte cand putea sa omoare cainele din casa? Cainele pe care, dealtfel, in adora si pe care il crescuse de cand arata ca o jucarie cu baterii- mica, dragalasa si stricata. Nu prea mai conta in momentul asta. Putea sa-i faca cateva rani si ei. Gata, s-a hotarat: se va da jos din pat, isi va freca fara de vreo 6 ori, frenetic, se va duce la baie, va vedea vreo 3 picaturi de pipi pe WC, va urla mut in maneca de la pijama, isi va spala fata sperand ca apa va ameliora situatia (nu avea sa fie asa, desigur) si se va duce la masa, va zambi frumos la parinti si se va preface ca a dormit excelent si ca se bucura sa-i vada.

"Simti ca si cum ai intra intr-un loc calduros, slab luminat si te-ai aseza intr-o canapea moale, in timp ce aerul de afara e rece si arid."

Hai sa ne credem iar speciali. Hai sa vorbim tare si raspicat ca sa le aratam celor din jur ca "noi stim, domnule!". "Voi sunteti niste naivi, traiti cu capul in alte lumi, sunteti niste depravati. Niste fraieri, ce sa mai! Dar bine ca exist eu, cel care stie." (sigur, asta nu mai e cu voce tare) "Eu una, nu stiu, domnule. Mie imi place sa descopar." "Da, da, inteleg perfect. Saraca, e ignoranta..." Hai sa ne credem artisti, oameni extra-ordinari, neintelesi, rebeli (!!!). Se simte bine, nu? Parca iti vine sa te mai trezesti si maine. Parca ai de ce sa te scoli din pat. Patetic.

Si eu m-am plictisit, sincer. Orice as face, ajung tot timpul sa scriu in acelasi mod. Si nu ma laud cu asta, zau. Nu zic ca "asta e stilul meu". Un rahat. Nu-s in stare sa scriu altfel si altceva, pur si simplu. Nu, de scremut nu ma screm.

E asa ciudata senzatia... Sa faci ceva de atatia ani, cu atata sarg, cu atata implicare pana cand nu-ti mai amintesti, efectiv, de ce. L-am asimilat. E al meu, in majoritatea timpului. Eu sunt a lui. Suntem, mai tot timpul, 1. Dar nu pot sa-mi aduc aminte de ce. De ce dumnezeu l-am inghitit zilnic, de ce m-am tavalit cu el in noroi, de ce ne-am zvarcolit impreuna de placere, de ce m-am sufocat de multe ori de nervi cu el in brate, de ce am ametit de bucurie? Nu, am sa continui sa umblu cu el in gand, in suflet, in degete, in pori, pana cand...

Sa plec? Sa nu mai stau? Sa ma intorc? Sa mai vin inca o data? Sa vorbesc? Sa murmur? Sa rag? Sa tip? Mai bine tac. Sa plang? Sa urlu? Sa tusesc? Mai bine le inghit. Toate odata. Le strang acolo pe toate, timp mai indelungat si la momentul potrivit le inghit: hap! Le dau afara mai tarziu, nu-i problema.

Nu ma mai "locuiesc"(vorba dansei). Unde palaria mea ai plecat, Cucule?

Gandac.

-Cum ar fi? Tu cum ai trai din momentul ala? Ai mai trai? Sau dimpotriva- ai incerca sa te obisnuiesti cu statutul de invins, cu rolul de neputincios?

-Poate ca abia atunci as incepe sa traiesc.

-Cum, da' pana acum ce-ai facut?

- Am asteptat. Nu stiu exact ce. Eu asta fac. Astept. Chiar si cand fac ceva, oricat de productiv ar fi (sau ar parea), tot numai asta fac: astept. Ma zbat ca un gandac negru si lucitor, pe podeaua unei scari de bloc vechi. Stau cu burta in sus si dau din multele mele picioare crete si scurte. Ma misc, da. Pe loc.

- Ai spune cuiva?

- Nu. As tine-o numai si numai pentru mine. Cred ca as zambi de multe ori satisfacut ca numai eu stiu asta. M-as simti un martir, un erou, un vagabond, un cersetor care stie un singur lucru. E un singur lucru. Dar e un lucru pe care il stie numai el. Mi-as spune tot timpul ca motivul pentru care nu le spun celorlalti ar fi sa nu-i ranesc. Minciuni. Mi-ar placea asa mult sa-i vad senini si naivi iar eu sa stiu...

Metoclopramid

- Da-mi putina apa, mi-a ramas un sambure intepenit in suflet!

- Nu mai bine iti bagi 2 degete pe gat?

Cod Morse din interiorul corpului meu: ta-ta-tam, tam-tam, ta-ta-tam. Ma furnica varful degetului aratator.

*

Cerul o fi geam normal sau termopan?

*

Voi, astia dinauntru, urlati mai tare, ca nu va aud! Sau poate aveti laringita?

*

Acoperisurile au transpirat, sunt ude fleasca. Inseamna ca e cald inauntru. Oamenii expira aer cald.

*

De fapt, da. Aveti laringita, de aia folositi codul Morse.

*

"Ma dor dintii!"

*

"Alineat" sau "aliniat"?

*

Daca ta-ta-tam, tam-tam, ta-ta-tam e SMS, SOS cum e?

Azi' (prim)

"In viata trebuie sa faci de toate". Sa pupi in bot pisica pe care ai vazut-o cu o zi inainte mestecand extatic o musca (sper sa nu citeasca bunica-mea asta) , sa spui "te iubesc" unei persoane de acelasi sex cu tine, dupa ce ati baut impreuna 2 cafele si ati discutat de parinti, oje, barbati de 60 de ani, scoala, numai de dragul de a parea cat mai superficiala, sa faci cacalica intr-o punga de un leu, eventual transparenta, pe care sa o legi la gura si sa o lasi in holul de la intrare pana a treia zi, sa spui/ scrii lucruri atat de scarboase incat chiar si tie iti vine sa dai afara mancarea chinezeasca de ieri, tu fiind o tipa finuta de obicei. Ati observat cata placere poti avea uneori, fiind complet diferit de felul in care esti de obicei? As incerca intr-o zi sa scuip pe un bulevard mare. Ba nu. Mai bine in fata Teatrului National, inainte de spectacol. Sau joi seara, la Ateneu, in pauza de la concert. Acolo, pe scari, unde lumea fumeaza tacticos si-si da cu parerea despre "coloristica contradictorie, ambigua, transparenta (!) si astfel extrem de bogata a discursului muzical". Acolo as scuipa. Inalt.

Am mai spus-o si o mai spun. Imi place sa-i jignesc. Indragostitii sunt penibili, vazuti din afara balonasului lor. Cu zambetul ala tamp, din cauza caruia li se contracta muschii faciali si cu ochii aia umeziti, ca de miel inainte sa fie taiat de Paste si pus pe un platou comunist cu floricele. Eu de asta ma straduiesc sa nu ma indragostesc, daca se poate zice asa. Mie imi place sa-mi simt obrajii moi, firesti. Cateodata mi se mai contracta si mie...

In loc de final.

Eu cred ca Dumnezeu ne inteapa pielea cu o scobitoare. Sa inspire. Sa expire. Sa respire. Sa intre si sa iasa tot felul de lucruri din noi. Da, oricat am nega noi, asa e. Oricat ne-am gasi scuze - "suntem timizi, domnule", "nu mai avem incredere", "suntem distanti", suntem gauriti! Dumnezeu, inainte sa ne bage la cuptor, ne-a intepat. Sa nu ne umflam. Sa nu explodam. Sa rasuflam.

Urcam scarile blocului mirosind vesnic a canal si diverse lichide de pisici. Urcam cu mersul meu de gazela pitica si un pic stangace, pe ritmurile senzuale ale lui nenea Tom Jones, de la tiganii din curtea de langa. Si ma gandeam eu asa, cum ma gandesc de obicei. Ghici la ce ma gandeam: la ibricul meu de cafea. La cafeaua mea zilnica. Imaginea ibricului imi aduce in fiecare zi aminte de ceva. De fapt, e aiurea sa spun ca-mi aduce aminte. Desi... In fine, ma duce cu gandul la un cazan mare, in care ard suflete. Unele se ridica, zboara, danseaza. Nu trebuie sa te gandesti la flacarile Iadului. Uita asta. Ia-o un pic altfel. E interesant ce iese din apa pe care o pui pe foc, din cele 3 si un pic lingurite de zahar si cele 3 de cafea. Asta e. Pui pe foc un lichid, un intreg, mai adaugi niste zahar, cafea, plante, condimente, etc. si lucrurile se transforma. Iese un alt intreg. Cu o alta culoare.

In Requiemul de Mozart, tristetea nu e sfasietoare, nu e patetica, nu e urlata. E impacata. E nostalgica, e pura. Si impacata. Nu rupe camasa de pe el.

Tot din capitolul "curatenie"

Mai spalati-va geamul ala infinit, nu vedeti ca e plin de praf? Noi nu vedem nimic prin el! Sau e doar aburit? Se poate si asta. Probabil ca la voi e foarte cald si la noi frig. Sau invers. In fine, ideea e sa-l mai spalati.

Si cand zbori nu dai cu capul?

Eu cred ca la voi se intra cu un cucui!

Poate ca asta e viza de intrare, un cucui.

Da, ca la discoteca. In loc sa-ti puna o stampila pe piele, te lasa sa te lovesti de geam si sa-ti faci o galma.

Cu atat mai mult cand geamul e curat.

Fa curat.

In camera mea ninge. Cu praf. Peretii se descompun, ca niste nori a caror spuma se faramiteaza. Da, firimituri de nori. Rareori se intampla sa vad praful. Dar si el exista.

Mi s-a spus ca tu nu intri fara sa bati. Problema e ca uneori nu-ti aud bataia. Cred ca lemnul usii se inmoaie asa de mult, ca bataia ta nu se mai aude. Cateodata insa o aud, dar ma fac ca n-o aud. Nu stiu de ce fac asta. Cred ca sunt prea ocupata cu alte lucruri "importante" ca sa ma ridic, sa ma intrerup si sa-ti deschid tie. Poate mi-ai strica programul. M-ai da peste cap. Dar mai vino, mai bate. Poate daca viitoare deschid. In orice caz, sa stii ca in majoritatea cazurilor te aud si ma uit spre usa. Nu treci niciodata complet neobservat.

Vrei sa fii tinta mea? Am sa te atarn pe peretele din fata patului meu. Am sa arunc cu sageti (nu cu magnet, ci din cele clasice) pana ... nu stiu pana cand. Dar as prefera sa fiu eu tinta ta, serios. Mie imi place sa fiu intepata. Ce ipocrita. Mie mi-e asa frica de ace ca nici nu pot sa cos, stiind ca trebuie sa tin un ac in mana.

Poate pui chiar mana pe clanta mea rece, veche. Poate lasi acolo niste urme. Or sa se usuce, n-or sa se mai vada in timp, dar mai vii si faci altele. Sau poate iti lipesti obrazul bucalat de geamul de la usa. Poti sa-l aburesti, chiar... Nu stiu, lasa-mi o urma, lasa-mi ceva.

Ma prafuiesc.

Zar sau sfera?

Nu. Nimic nu are o singura latura. Uite, gandeste-te la cuvinte. Poti sa le intorci pe toate fetele. Sunt ca niste zaruri, pe care le tot arunci pe o masa de lemn, ca cea de table. In cadrul unui joc, normal. Uiti destul de des ca e doar un joc... Sa revenim la cuvinte. Nu ma refer la semantica, sau la gramatica, totusi. Ma refer la altfel de sensuri. Nu ma refer la tehnica de a combina culorile si de a le pune pe panza, ci la unghiul din care privesti tabloul deja terminat. Se poate, depinzand de unghiul din care privesti, sa-ti apara niste umbre, niste lumini, sa iasa niste tuse in relief, sa ti se para ca panza e putin rupta, sau chiar ca in geamul care acopera panza pictata sa se reflecte altceva. Orice altceva. La asta ma refeream. Totusi, daca ne referim strict la oameni, e mai complicat. Ca sunt cu mai multe laturi o stim cu totii. As spune chiar cu infinite laturi. Numai ca ei nu prea sunt cubici, patratosi. Sunt... rotunzi. Stiu, din punct de vedere geometric (am invatat ca se prescurteaza "d.p.d.v") e aberant. Un cerc cu laturi... S-ar putea traduce printr-un fel de sfera. Desi unii oameni s-ar putea sa fie, totusi, doar niste cuburi. Da, patratosi. Cu unghiuri. Care se rostogolesc. Ca de, si ei trebuie sa dea coltul. Dar se rostogolesc greu, normal. Mai greu decat o sfera. Trecerile de la o latura la alta sunt mai fortate, mai bruste.

Medicamente? Nu prea am nici eu incredere in ele. Cred ca prefer injectiile "soc". Cu efect rapid, electrizant. Numai ca exista o problema: mie mi-e frica de ace...

Halal inceput? Poate.

Imi place sa-mi afund nasul rece in blana ei. Stiu, nu e sanatos. "Ii inhalezi parul ala, care o sa ti se stranga intr-un smoc (unde?!) si o sa te imbolnavesti de la microbii aia (care?!)". Imi place cum ii miroase blana. Ii miroase a ceva alb, pur, neintinat. Se spune ca pisicile se cuibaresc numai in locurile unde exista energii negative. A mea mi se aseaza tot timpul pe cap. Eu cred ca greseste. De ce nu se aseaza pe suflet? De parca ar fi un loc anume unde sufletul sta. Poate e. Dar in cap? Cine stie? Poate e in urechi. Sau intr-un deget de la picior, ascuns sub unghie. Dar ce, crezi ca pisica e detector de suflete?

Daca tot sunt asa destepti, de ce nu inventeaza un antibiotic pentru raul asta sufletesc? Am vazut intr-un film o scena in care unul din personaje ii injecteaza unei tipe care luase o supradoza de cocaina un medicament direct in inima. Nu pot sa uit cum tinea seringa, ca pe un pumnal. Tipa si-a revenit imediat, a sarit ca arsa. A inviat brusc, fara prea mari dramatisme. Intelegi? Sa fie ca un antibiotic injectabil, care sa ajunga direct in sange, sa-i curete mizeriile, canalele. Da, exact ca Mr. Muscolo, detergentul ala lichid, sau ce e.

"Iubirea e un proces de autosugestie." Bun, dar daca e asa, ar trebui sa se poata si invers, nu? Adica sa-ti poti anihila iubirea. S-o sufoci. Asta in cazul in care nu-ti convine, sigur. Sa ai asa o putere psihica, incat sa-i dai in cap. Sa te programezi s-o sfarteci, s-o lovesti in moalele capului, s-o spinteci. Dar oare chiar moare? Asta vreau sa stiu eu.

Nu pot sa scriu la persoana a treia. Mi se pare foarte interesant, dar nu pot. Da, poate din cauza ca totul se rezuma la mine, intr-un sfarsit. Dar toti suntem asa, nu intelegi? Totul se rezuma, pana la urma, la propria-ti persoana. Nu stiu sa-ti explic acum de ce. Nu pot sa gasesc acum indeajuns de multe argumente care sa te convinga. Dar stii ca asa e. Si daca nu stii, o sa-ti dai seama.

Oare exista o bulimie a sufletului? Sa bagi in el tot felul de sentimente intense, grele, satioase si apoi sa te simti vinovat. Sau pur si simplu sa ti se faca greata. Si atunci singura modalitate sa le scoti este sa-ti bagi un deget pe gat. Cu toate astea, as prefera sa fiu bulimica decat anorexica. Da... interesanta chestie. Aberanta, dar interesanta.

Mi-era dor.