sâmbătă, iulie 26
duminică, iulie 13
Explorandu-ma
marți, iulie 8
transpiratie, stalactite si zambet
Caldura inabusitoare. Imi tarasc picioarele dupa mine, moi si grele ca niste prosoape proaspat spalate si imbibate de apa. Femei peste tot. Femei vulgare. Femei care scuipa coji de seminte in fata blocului cu o expresie de superioritate fata de restul, care nu muncesc, "ca fraierii". Femei cu fustite care dau bani multi pe haine din cat mai putin material si care sa aibe o eticheta cu un nume cunoscut, sau macar apropiat de cel original. Femei cu gentute pe brate, semi-epilate, care poarta discutii filozofice despre farduri, vopsele de par si operatii estetice, in cel mai bun caz. Femei trecute de o varsta, care nu mai stiu sa se bucure de frumusetea lor, ascunsa undeva in spatele straturilor de sarmalute depuse pe burtica, fundulet, coapse, maini, gambe, etc. Urc intr-un mijloc de transport. Toate geamurile sunt deschise, care parca absorb si putinul aer dinauntru. Langa mine e un domn "bine", imbracat intr-un fel de costum, care miroase ametitor a...de toate. Se scobeste cu o vointa demna de admirat in nas, vrand sa scoata de acolo ceva consistent. O doamna care abia s-a urcat scapa o sacosa din cele 3294032 de sacose Carrefour, din care ii cade o legatura de ceapa si un mar. Injura printre dinti.Vis-a-vis de mine sta un tip foarte aratos, inalt, cu ochii gri, cu parul de culoarea graului ars de soare. Foarte dragut. Poarta o conversatie aparent interesanta cu alt tip din fata lui. Rade zgomotos si-si dezveleste dintii care seamana acum cu niste floricele de porumb, strambe si putin galbene. Ma uit la niste fete de varsta mea si brusc ma simt batrana. Zambesc parca resemnata. Resemnata de ce? SI eu am aceeasi varsta, aceleasi idealuri, aceleasi vise, aceleasi sanse. SI eu astept lucrul Acela banal si aparent nesemnificativ, care-mi va schimba ceva din mine. Care-mi va da drumul la toate dorintele, pornirile arzatoare din mine, incatusate in lanturi acum. Ma simt ca o stalactita. Intepenita. Acolo tot timpul. Nu ma mai atinge nimic. Nimic nu ma mai lasa fara cuvinte, nimic nu-mi mai face ochii sa se umezeasca macar, nimic nu-mi mai smulge in hohot de ras. "A trecut vremea asta", imi zic. Deja? Realizez ca, cu o zi in urma, am stat tolanita in iarba. In jurul meu roiau o gramada de albine. Le simteam aripile gadilandu-mi bratele, bazaitul zgariindu-mi timpanele. Eu am fobie de albine. Am imbatranit si nici macar nu mi-e frica de moarte. Intotdeauna mi-am zis asta. Si totusi, nu cred ca as putea sa mor chiar acum. Nici n-am terminat de scris asta. O fetita mica se uita smechereste la mine. Imi smulge un zambet. O fixez cu privirea, vrand sa aflu de la ea Secretul. Vreau sa-mi reamintesc cum e sa te bucuri pt ca topai, pt ca o tii de mana pe mama, pt ca lingi o inghetata, pt ca vezi fetele posomarate ale altora, pt ca faci pipi pt prima oara dupa mult timp, pt ca vezi pe cineva drag. Sa zambesti pt ca ...poti. Nu mai astept nimic de la viata. Dorintele mi-au zburat, visele mi-au adormit. Nu te mai astept. Am obosit.
Aceeasi curba
De ce o iau tot timpul pe acelasi drum? Tot timpul ma culc pe burta si cu telefonul setat sa ma trezeasca la ora fixa, pus sub perna. Dimineata cand suna, aman soneria si mai stau 5 minute. Ma agat de alea 5 minute ca de o minune. Soneria mai suna inca de 4 ori pana sa o sting de tot. Dupa ce o sting, adorm iar, si ma afund in cel mai dulce vis posibil, creat chiar de mine. Acum pot sa-mi dau seama ca e doar vis, asa ca ma joc si-mi imaginez tot felul de situatii, in care tu esti acolo, in tot felul de ipostaze, in tot felul de umbre si lumini. Dupa catva timp de joaca de-a visatul, realismul meu intervine si ma trezeste la viata, enervat de infantilismul meu. Deschid dezamagita si lenesa ochii lipiti pana acum de somn si ma alint ca-n fiecare dimineata. Dupa care procesul e oarecum neinsemnat si cunoscut de toata lumea. Te usurezi de...toate grijile noptii, redevii om cu vicii si "intri in paine". Nu asta e ideea blogului asta. Vroiam sa zic ca tot timpul am aceleasi gesturi si acelasi fraze pe care le folosesc si ce ma enerveaza cel mai mult- tot timpul merg pe acelasi drum... Intalnesc pe drum tot felul de oameni... Portarul de la firma de constructii, care se uita sasiu la mine, fumand tigara bine-cunoscuta, ajunsa acum la stadiul de chistoc, vanzatoarea bruneta cu ochii albastrii ca de peste, nefiresc de frumoasa si de vulgar imbracata, care sta si-si bea cafeaua pe lada de bere goala, intoarsa invers, taximetristul care sta la intersectie si de masina caruia ma lovesc tot timpul, tot felul de muncitori plini de inspiratie in capitol de "texte de agatat gagici", si tiganca batrana, cu o fata atipic de intelepta care sta la poarta si asteapta...ce?nu stiu. Gata, am ajuns la Curba. Aici fac tot timpul dreapta, lovindu-ma cu nasul meu mare de grecoaica de florile de Mana Maicii Domnului. Calc hotarata si azi: fac dreapta aici. O alta "eu" urla: "Schimba drumul, nu mai face dreapta, mergi drept!". Ezit. Ma opresc putin. Ma uit in spate, parca astept un semn. Vad tiganca batrana, care-mi zambeste ironic, in timp ce mananca seminte. Ma intorc catre curba mea. Te astepti sa-ti zic ca am mers drept, nu? Sa-ti zic: Azi a fost ziua in care n-am facut dreapta, am mers drept. Nu, Azi a fost inca o zi in care m-am intors in acelasi loc, pe acelasi drum, la aceleasi ganduri, la acelasi dorinte si la acelasi zambet...
Atmosfera pariziana
Monotonie
Metrou. Cobori scarile obscure care parca te conduc catre un loc misterios, poate o pestera in care zac lucruri importante, nedescoperite. Totul pare calm, un miros de zacut, de lucruri incremenite acolo de mult timp, te atrage parca sa-ti continui coborarea intr-un ritm din ce in ce mai accelerat. Dupa jumatate de scari parcurse, te intrebi chiar de ce e asa liniste...Dar, imediat vine raspunsul: "oastea" de oameni grabiti si incrancenati care urca scarile, parca ducandu-se la rboi, fiecare cu cate o "arma" in mana, fiecare cu cate o sarcina sadica si bine definita in minte, te fac sa realizezi ca linistea era doar o iluzie. Ce parea a fi liniste si mister era de fapt monotonia care e ca la ea acasa jos, acolo, ascunsa si care primeste cu caldura pe oricine vrea sa se alature. Cine nu a mers dimineata cu metroul? Cine n-a simtit mirosul intepator de mucegai si igrasie? Cine nu a coborat scarile grabit, gandindu-se la ce ii rezerva viitor, in special ce probleme il asteapta? Cine nu a stat pe peronul neprimitor, uitandu-se cu coada ochiului la persoanele de pe langa el, sperand sa vada o fata prietenoasa, cine nu a asistat la lupta de supravietuire care se da in interiorul trenului? Intrii in metrou vrand-nevdrand, "ajutat" de la spate de oameni binevoitori care vor doar sa te ajute sa pasesti MAI REPEDE, iti gasesti un coltisor stramt, ridici nasul catre imaginarul cer, ca un act de supravietuire si gasesti o bucatica de bara de care te prinzi strans, sa nu-ti fie parca furata. Primesti un cot ascutit in cap, cineva balbaie un "scuze" parca cu rusine ca-l spune si sperand ca tu sa nu te superi ca ai auzit asa ceva. Un domn care are o sotie casnica acasa si care nu ii mai daruieste demult nimic, inafara de ciorba acra si mancare de cartofi, se uita cuceritor spre tine. te uiti catre fetele oamenilor...nici un zambet. Oare de ce? de ce nu pot privi metroul ca pe o provocare? Nu putem sa distrugem monotonia? Nu putem sa zambim catre un copilas aflat la prima lui calatorie cu metroul, entuziasmat ca se afla sub pamant? "Urmeaza statia ... cu peronul pe partea....."
Dorinte
Vreau...Vreau sa scriu acum tot ce-mi trece prin minte...Vreau sa imi fac ordine in ganduri si sa la astern aici, fara sa-mi pese daca le va citi cineva sau nu... Vreau sa pot sa ma bucur de fiecare clipa de fericire, nestiind ca aia e "fericire", vreau sa realizez cuvantul "fericire" nu numai atunci cand sunt nefericita... Vreau sa accept oamenii din jurul meu asa cum sunt, fie ca asculta ei manele si se lauda cu asta, fie ca scuipa coji de seminte pe jos cu maiestrie,ca o arta, fie ca scuipa cu madrie... Vreau sa nu mai vad aparente! Vreau sa nu mai vad infatisari, stiluri, haine, toale, genuri, tipuri...Vreau sa vad oamenii! Oamenii care gandesc, simt, au o parere NUMAI a lor, au un "stil" NUMAI al lor, au o gandire NUMAI A LOR, oameni care sunt UNICI... Vreau ca de fiecare data cand VREAU sa zic ceva, cand simt ca iau foc daca nu scot pe gura ce am in minte, sa nu ma cenzurez, sa nu ma opresc, sa ZIC. Vreau ca atunci cand simt ca explodez daca nu fac ceva, sa nu ma complac cu starea de "explozie", ci sa fac CEVA. Vreau sa stiu ce e aia "iubire" si abia apoi sa "iubesc"... Vreau atat de multe, si totusi, habar n-am ce vreau...
O femeie cu o fata pe care se poate citi limpede ura sta pe scaun si trage cu lacomie din tigara, privind cu ochii plini de manie tavanul. De unde atata ura? In ochi i se citeste cu limpezime dispretul, frustarea si scarba nemasurata fata de toata lumea. Oare a iubit vreodata? Oare a privit cu ochii acestia un copil mic facand primul pas? Oare pe fata acum brazdata de ani si de regrete a existat macar o clipa un zambet smuls din inima, sincer? Buzele subtiri, aspre si de o culoare cafenie acum au fost ele vreodata moi, fine si sarutate cu patima? Obrajii ii sunt subti, colturosi si la fiecare expresie incretiti din ce in ce mai mult. Ochii i sunt reci, incolori, parca uscati. Mainile subtiri, cu degetele lungi si noduroase, palemele innegrite de munca zilnica, au sters ele lacrimile fierbinti si sarate ale unui copil? Au mangaiat obrajii reci ai iubitului, intr-un moment de tandrete sublima? Urechile care acum par sa refuze sa auda ceva, au ascultat ele muzica divina intr-o catedrala, cantata parca de ingeri? Au ascultat rasul unui copil in bratele tatalui? daca a facut toate astea, de ce atata dezgust? De ce atata amar, ura, sila si regret? N-a apreciat lucrurile marunte. Asadar, n-a trait.