vineri, mai 27

In momentele in care esti in autobuz, stai fund in fund cu o doamna plinuta, cu usturoi verde in sacosa, te uiti pe geam si vezi alti oameni care stau in autobuz, fund in fund cu alte doamne plinute cu usturoi in sacosa si care se uita pe geam. Atunci te gandesti la ziua de ieri. Franturi de imagini iti inunda mintea, ca niste piese de puzzle din 3 puzzle-uri diferite, amestecate din neglijenta. Incerci sa le pui cap la cap, sau macar sa le conturezi mai bine, poate sa le colorezi putin, sa fie mai clare. Sa maresti focus-ul. Sa dai zoom pe cate-un detaliu. Fulgii de salcam (sau plop?) din camera, dimineata. Unul ti se aseaza pe obraz. Lipita de bratul drept, pisica, torcand ostentativ, ca sa te trezesti. Maica-ta injura din camera de langa, ca toate sosetele subtiri, de culoare pielii, put. Dai la o parte toate firimiturile astea si simti iar fundul moale al vecinei de autobuz. E putin mai jos decat al tau, ceea ce inseamna tu esti mai inalta. Zambesti satisfacuta. Apoi, incepi sa auzi ceva de la care parul de pe maini incepe sa tresara. Un tip cu o gura imensa si un zambet occidental vorbeste franceza. La telefon. Cu o romanca, probabil, careia tine neaparat sa-i arate cat de sarmanti sunt ei, frantujii. A convins-o. Inchide telefonul, dar zambetul vrajitoresc persista.
Te intorci la imaginile tale. Peisaje portocalii din Portugalia, miros de flaut statut, mesaje albastre din Anglia. Numai firimituri.

Scuturam fara de masa?

vineri, februarie 11

Povestea scobitoarei.

Aceeasi scobitoare. Acelasi suflet. Aceeasi scobitoare in suflet.
Nu mai tin minte exact cand am inghitit-o. Dar tin minte cand m-a gadilat prima oara. Era o senzatie noua, nemaiintalnita. Am chicotit. Apoi am intrebat dreapta-stanga, pe la cunoscatori, pe la experimentati intr-ale scobitorilor, daca e normal sa fie acolo si sa ma mai si gadile. "O, e normal. Nu trebuie sa-ti placa, dar trebuie sa o accepti, ca picioarele urat-mirositoare ale sotului." Am acceptat-o. Mi-am asumat-o. Era scobitoarea mea. Incet-incet, a inceput sa ma gadile din ce in ce mai tare. Nu mai era discreta, subtila. Era directa si tinea neaparat sa ma amuze. Am inceput sa rad. In hohote. Dupa fiecare hohot, dureri abdominale. "Si astea sunt normale, fii fara grija. Nu ai muschii indeajuns de antrenati, de aia. Dar in timp, se antreneaza si aia." Hohotelor li s-au alaturat niste lacrimi. Lacrimi de ras. Dar erau lacrimi. Ochii mi se inroseau, muschii fetei mi se contractau, imi curgeau mucii iar rimelul imi ajungea in gura. Din zambet cochet de domnisoara neinitiata in ale zambetelor, in rictus inghetat si dresat. Nu mai era amuzant. Cunoasteam poanta. Unde mai pui si ca am auzit de la cineva ca poti muri sufocat de rasul provocat de gadilat. Razi pana nu mai ai aer. Asa ca am incercat sa nu mai rad. Si am reusit. Nu mai rad. Dar atunci, de ce s-o mai tin? De ce sa n-o scuip?

miercuri, februarie 9

Ieri. Seara. Cobor din autobuz. Ma uit in sus si vad ca e ospat mare in Imparatie. Sfintilor le-au cazut firimituri din gura, direct pe cer. Sefu' ce face? Cred ca-si taie unghiile, ca uite, un varf de unghie i-a cazut si lui pe cer. Noi zicem ca e Luna.
Dar tu? Tu ce faci? Cred ca tocmai mi-ai trecut prin fata, cumva. Ti-am simtit mirosul pielii. Pielea ta miroase a aluna ranceda. Alune veche, statuta, uitata de mult pe o masa. O aluna pe care n-a bagat-o nimeni in seama. O aluna nedorita.
O vreau eu.

vineri, decembrie 31

Canapea noua, saltea veche


Imi simt inima in saltea. O aud acolo, ascunsa sub husa rosie, imitatie de catifea. Aud si vocea vecinului de sus, care se barbiereste in timp ce nevasta-sa se uita la stiri, isi face unghiile de la picioare si se intreaba de ce se pregateste atat, ca doar seara asta nu e cu nimic speciala. S-au adunat multe voci in saltea. Multe batai de inima calme, mltumite, panicate, emotive. Multe sforaituri.
N-am mai scris de mult. Ai sa razi poate (de fapt, stiu ca nu avem acelasi tip de umor), dar uneori mi-e frica sa scriu. Nu spun ca nu-mi place. Stii ca da. Doar ca mi-e frica de ce-o sa iasa din mine. Suna a cliseu? Si ce daca? Cred ca e interesant sa citesti lucrurile astea obiectiv, rece. Cuvintele isi pierd caldura pana ajung la tine. De la mine pleaca dezbracate. Nu de secrete. Au si ele secretele lor, pe care nici eu nu le stiu. Ele sunt personajele principale, nu eu. Ele ma folosesc pe mine, nu eu pe ele. Da, si cum ziceam. Cuvintele pleaca de la mine calde si dezbracate. Dar pana ajung se imbraca, se ascund si isi strica temperatura.
Eu nu-mi ascund lucrurile sub saltea. Eu le ascund in saltea. Imi place sa le aud cum traiesc acolo de cate ori imi culc capul intr-o parte.

sâmbătă, octombrie 16

Parca te si vad...

Singur. Gol. Pierdut in corp. Mergi frenetic de sus pana jos. Zilnic. Poate iti gasesti locul. Poate n-o sa te mai doara. Nu-ti vine sa crezi ca a uitat de tine. Dar cum poate? Cum? Doar tu, eu, noi, NOI suntem cei mai importanti. Poate nu tu. Dar eu da.
"-Nu stiu cum sa-ti zic, duduie draga, da' eu ma simt cam dezorientat. Adica nu ma simt, ci SUNT. Sunt dezorientat si ma simt pierdut. Da, asta vroiam sa zic. Pare-mi-se ca m-ai cam uitat. Ai uitat pactul. Ai uitat de ce esti si de ce sunt. Si de ce traim impreuna. Ca asta e: o convietuire. Da' trebuie sa avem grija unul de altul. Nu stiu daca intelegi, dar unul fara altul nu prea merge. Cam ai nevoie de mine, nu uita. Da, si eu am, ce-i drept. Ai promis ca faci ceva cu scobitoarea aia care ma tot gadila. Ai promis! Si eu nu uit. Sa stii ca e inca acolo. La inceput era haios, radeam, ma simteam bagat in seama. Acum e deja enervant. Stii ca se poate muri de gadilat? Zau. Am auzit de cineva care a fost gadilat pana n-a mai avut aer. Nu din cauza gadilatului n-a mai avut aer, ci din cauza rasului provocat de gadilat! E foarte nasol. Scoate-o domne', odata! Gata cu joaca! Bine, drept sa-ti zic, nici macar scobitoarea nu ma deranjeaza asa tare, m-am obisnuit cu ea, face deja parte din mine, cumva. Ce ma framanta, ce ma scoate din minti ("din minti", auzi!), e ca nu-mi mai gasesc locul. Pur si simplu. Alerg intr-o directie, apoi ma razgandesc, ma duc in cealalta. Apoi ma gandesc ca poate alergand, trec pe langa loc fara sa-l vad. Stii tu- "graba strica treaba". Asa ca o iau mai usor. NU mai alerg, merg. Merg si eu ca voi, oamenii. Cu mainile la spate, spatele drept, privirea tantosa. Daca as avea si sani, zau ca mi i-as pune pe tava. Dar de, n-am. Asa, si cum spuneam: merg agale, ma uit atent stanga-dreapta, analizez, incerc sa-mi amintesc. "Numai uitand tot ne putem aminti cu adevarat." In fine, nu gasesc! Ma duc zilnic, intelegi? Zilnic. O iau frumos, de la sprancene si ajung 'colo jos, la degetul mic cu unghia stramba. Si nimic... Poate maine, nu?"

Poate.

luni, octombrie 11

Zau ca...
As intra in vorba cu mine asa, pe nepusa masa, intr-o statie de metrou, pe scaunele alea rosii de pe peron. Daca eu n-as fi eu, desigur.
Mi-as tine un blog inteligent si original, de care as fi tare mandra si pe care as incerca sa-l arat tuturor unchilor si matusilor mele. Din nou, daca eu n-as fi eu.
Mi-as mangaia cateodata capul neobisnuit de mare pentru corpul neobisnuit de mic, atingadu-mi cu drag parul candva matasos. Daca eu n-as fi eu.
As incerca sa-mi spun ca sunt prea serioasa. Si mi-as spune ca firea mea nu e deloc asa, e prostesc sa fiu asa serioasa. Presupunand ca eu n-as fi, de fapt, eu.
As merge la mormantul lui Oscar Wilde, din cimitirul care sigur nu e morocanos, oriunde ar fi el, si i-as spune: "Batrane, iubesc oamenii ca tine. Totusi, e mai bine ca nu te-am cunoscut. Poate nu te-as mai fi iubit." Asta daca eu nu as fi eu, sa nu uitam.
Le-as da un telefon catorva profesori de-ai mei, datorita carora mi-am amintit de ce iubesc oamenii si i-as invita la o cafea cu lapte si zaharina. Sau fara lapte. Si fara zaharina. Numai daca, printr-o minune, eu n-as fi eu.
Mi-as lua un caine cat mine de mare, care sa-mi roada toti pantofii, toate sertarele in care zace naftalina, toate covoarele astea kitschoase, care sa se urce fara prea mari eforturi pe masa, care sa manance dintr-o farfurie langa a mea, care sa puta ingrozitor si pe care sa-l iau noaptea in brate si sa balim impreuna. Numai in cazul in care eu n-as fi eu.
M-as duce la toate mamele care rag ca niste vaci (vacile rag?) la copiii lor, pe strada, din-te-miri-ce, le-as prinde hotarat de mana si le-as spune scurt si la obiect: "Femeie, da-i lu' barbate-tu un pahar de vin rosu inainte sa va bagati in pat, poate-o avea mai mult spor. A, te-a parasit? Pai cred ca inteleg de ce." Numai daca eu n-as fi eu.
Mi-as invita un prieten bun sa circulam cu metroul, la o ora de varf si sa tipam unul la altul, spunandu-ne numai si numai fraze absurde, de genul: "Ma-ta a uitat sa-si indese meduza in ureche inainte sa vomite." Aceeasi poveste- daca eu n-as fi eu.

Dar eu sunt eu, nu? Inca.



vineri, octombrie 8

Indata ce se urca in autobuz, simti cum urechea i se strange, se contorsioneaza, se danteleaza, asemenea unui crevete pus la prajit, in tigaie. Sunetul de fundal era sinistru: 2 babe se ceartau pe o sacosa, fiecare spunand ca ii apartine, aceeasi reclama penibila la o farmacie magica, care (desigur), te ajuta sa traiesti mai mult si mai bine se derula la nesfarsit, ploaia furioasa izbea geamurile cu nesat. In tampla dreapta i se infipsese un ciob. Il simtea, dar stia ca acum nu poate sa faca nimic in privinta lui. Cum traia cu el de atata timp, va mai trai si de acum incolo, probabil. In piept, aceeasi scobitoare ii gadila aorta.

- Ma dor ochii de la atata gri uscat si inghetat.