Requiem

Toti oamenii mor. Doar ca mor... diferit. Nu ma refer la momentul, secunda sau la imprejurarile in care mor, ci la "tipul" de moarte.

Unii mor din clipa in care se nasc. Trist. Altii mor doar o perioada si doar pentru o singura persoana. Poate invie, poate nu. De cele mai multe ori, peroana moarta (nu fizic), iti apare in viata in momentele cele mai banale, in momentele in care Nimic n-ar trebui sa se intample. In cana cu ceai, de exemplu, in timp ce amesteci cu lingurita primita pomana si observi ca se creaza un fel de spirala dintr-un fel de spuma. Atunci fata celui/celei mort/moarte iti apare acolo, invartindu-se.

Altii, desi mor fizic, nu mor niciodata. Le simti aerul in casa, le auzi respiratia domoala in momentele linistite, le simti zambetul, te cuibaresti in patul pe care ei ti-l incalzesc, pui capul pe perna unde ei si-au linistit gandurile. Oamenii de genul asta nu pleaca niciodata din casa unde au trait. Se cuibaresc permanent in obiectele din casa, in fibrele din perdele, in pamantul muscatelor de pe pervaz. Sunt acasa la ei si nu pleaca. Da, cateodata le mai auzi si sforaitul grav de pe fotoliul portocaliu de catifea din sufragerie. Fotoliul nu mai exista. Mergi pe hol si atingi cu varful degetelor tapetul de pe pereti... E inca cald. Mirosul de paine cu margarina, taiata in forma de "soldatei", ceaiul la plic, tava de argint innegrita si aerul acela galben, cald, care plutea in casa revin. Rar. Dar mai mult n-am suporta.

"-Poti sa pui si trei lingurite de zahar, nu ma deranjeaza. Si raceste-l, te rog!"

Minge, curva, rahat, spirala.

Se pot spune multe. Si intotdeauna se vor spune multe.

Se poate spune ca viata e o spirala, pe care, tot invartind-o, ai impresia ca se inalta. Dar e doar o iluzie optica. Se invarte, se misca, dar nu se inalta.

Se mai poate spune ca viata e o minge- de fotbal, de tenis, de ping-pong. Marimea, de data asta, nu conteaza. O minge careia i se da un sut, de undeva, din "offside". Pentru unii, sutul e puternic, in sensul in care mingea se invarte ani, zeci de ani in sir, insa pentru altii sutul e mai slab (poate nenea care a dat sutul avea febra musculara, dupa atatea alte suturi). Si mingea asta nu face altceva decat sa se rostogoleasca. Pe drumul ei, mai trece prin cate o baltoaca, mai trece printr-un rahat (uscat sau proaspat), mai trece printre fire de iarba tinere si fragede, cateodata este si ninsa, si asa mai departe. Si sa nu uitam momentele in care se rostogoleste peste un ac ascutit sau cui ruginit. Ei, de atunci incolo incepe sa fasaie si se rostogoleste mult mai greu ca inainte. E putin flescaita. Dar nu se opreste. Nu, nu, nu se opreste. Continua sa mearga asa, sontac-sontac, pana cand, cei drept, tot aerul din ea se pierde si atunci (in sfarsit!) se opreste. Ideea e ca avand forma asta rotunda, se invarteste intotdeauna in jurul propriului ax, exista un punct chiar in mijloc, care indiferent de rahati (uscati sau proaspeti), de ace, de cuie ruginite, de fire de iarba, de gropi, de baltoci, de pietricele sacaitoare, ramane invariabil. Si acum intervine conflictul: unde trebuie sa ajunga mingea? Exista vreo poarta, vreo gaura, in care trebuie sa intre? Exista vreo strategie, vreo logica? Sau nici nu conteaza?

Da, se mai spune si ca viata e un rahat. Sincer, cred ca e prea simplu.

Si se mai spune si ca viata e o curva. Ma abtin, nu am avut de-a face cu asa ceva.

Mai taci? Mai zambesti?

Mai taci zambind? Mai zambesti tacand?

Altfel spus: "Sefu' "

23.14

Pisica mea miroase a limonada. Ii place sa se urce pe umerii mei, ca un papagal. In drum spre umeri, se opreste foarte aproape de fata mea, ma sfideaza cu globurile de sticla pe care le are in loc de ochi, ma miroase suspicioasa si ma musca de buza de sus. Nu indraznesc sa ma impotrivesc. Si tu ma musti cateodata. La ea e mai dureros.

Toamna si-a pierdut stralucirea bine-cunoscuta. I s-a luat vopseaua, nu mai e asa roscata. Mi-as fi ales o alta nuanta, in locul ei. Sau macar o vopsea mai rezistenta.

Dimitri Karamazov putea sa fie Iisus, dar si-a pastrat totusi latura umana. Nu? A hotarat sa evadeze si sa-si urmeze iubita. Si-a sacrificat totusi demnitatea, si-a sacrificat "barbatimea". A plans. El mi s-a parut de la inceput cel mai interesant dintre ei 3. Primitivul credincios, care ascunde in el mai multa iubire si mai multa bunatate decat stie. Alexei e Inger, iar Ivan ... nu crede. Lui Dimitri i s-ar aplica foarte bine paradoxul atat de iubit de Steinhardt: "Cred, ajuta necredintei mele." Dimtri e un paradox. Bruta dulce, sensibila. Nu este atat de jignit cand este acuzat pe nedrept de uciderea tatalui, dar se jigneste cumplit cand este nevoit sa ramana gol-pusca in fata anchetatorilor si cand i se dau, cu imprumut, niste haine care ii sunt mici.

Toate se intampla cu un motiv. Dar motivele cine le creaza?

Eu am cam obosit sa joc.

Sa traim... bine!

Haideti sa uitam putin de ce suntem aici (de parca am stiut vreodata).

Haideti sa ne intre in cap ca suntem liberi, ca nu avem constrangeri, ca suntem... atotputernici (sunt curioasa cine e indeajuns de puternic ca sa-si ia toate responsabilitatile astea).

Haideti sa fim realisti (cine poate sa-mi spuna care e Realitatea?).

Haideti sa realizam ca totul e desenat, e deja tiparit si ca noi nu putem schimba nimic (asadar, ce mai cautam aici?).

Haideti sa terminam cu prostiile, cu "filozofiile", cu intrebarile si incertitudinile astea care nu ne fac decat sa pierdem timpul pretios (ce timp?) si sa ne ocupam de lucrurile cu adevarat serioase si importante (poate sa mi se faca si mie o lista cu lucrurile importante, va rog?).

Haideti sa ne traim SINGURA viata pe care o avem din plin: sa ne gasim un sot/sotie care sa arate bine (macar in ziua nuntii, ca dupa nu prea mai conteaza), sa aiba ai lui ceva bani ("sa nu murim dracului de foame!"), sa ne cumparam o masina lucitoare (nu conteaza daca stam inca cu parintii in casa) si "sa mai plecam si noi in vacanta" (unde stam toata ziua in hotelul de 5 stele, cu piscina, desi marea e la 2 minute distanta).

Haideti sa ne descotorosim, sa ne detasam de lucrurile care ne stau in calea FERICIRII: iubirea, grijile, suferinta, fricile, angoasele si "tulburarile mentale" (e mult mai usor fara, sunt sigura, dar nu cumva astea fac parte din "proces"?).

Haideti sa nu mai credem in altii. Haideti sa nu mai credem in forte superioare, Dumnezeu, Allah, Buddha, sau mai stiu eu ce prostii. Haideti sa credem in NOI (noi de unde am aparut, noi cine suntem, unde mergem, ce stim sa facem?).

Haideti, oameni BUNI, sa ne trezim!

(Va simtiti in stare?)

Chiar aberatii.

- Auzi ca nu poti trai din Frumos!

- Cum nu pot trai? Dar din ce pot trai? Ce sa traiesc?

- Nu poti sa traiesti din Frumos, nu poti sa-ti duci traiul numai din Frumos, ce nu intelegi?

- Nu pot trai din Frumos, zici? Dar din Urat pot? Ca atunci fac pact cu partea cealalta. Poate semnez un contract, ceva. Crezi ca el imi da ceva garantii? Ar trebui, din moment ce facem un pact. Asta inseamna pact, nu? Eu dau ceva, el da ceva. Dar tot n-am inteles. Unde sa-mi duc traiul?

- Esti imposibila. Viata ta, femeie! Nu poti sa te hranesti cu Frumusete, cu iubire, cu arta, cu creatii. Asta zice ea, nu eu. Eu n-am nici o parere. Si totusi, parca are cumva dreptate.

- Dar eu nu mananc Frumos. Mananc Sanatos, prefer asa. Mananc ca tot omul. SI vezi... s-ar putea sa faci o confuzie. A trai nu e acealasi lucru cu a supravietui. Eu supravietuiesc din mancare, apa, somn, pipi, cafea, si asa mai departe si traiesc din alte lucruri.

- Vorbesti in dodii, aberezi. E foarte enervant pentru cei din jur, sa stii.

- Stiu. Si din asta traiesc. Uite: sa zicem ca as putea sa supravietuiesc o viata intreaga mancand numai budinca cu branza, fara sare, facuta de maica-mea, si cu cateva pahare de apa pe zi (referindu-ma numai la stomac), de acord? Dar fara privirea ta din momentul asta, fara aerul tau usor enervat, iritat, dar totodata curios si fascinat n-as putea sa traiesc. As supravietui numai, as fi vie. Fizic. Dar in rest... ca un ou incondeiat, pictat cu maiestrie, dar gol pe interior.

- Si eu? Eu traiesc? Sau supravietuiesc?

- Pai a trai include si a supravietui. Nu sunt atat de absurda (unii ar zice evoluata) incat sa pot trai cu aer, lumina, sau mai stiu eu ce. Nu, tata, eu vreau sa ma bucur de clatitele mele cu ciocolata, de la care stiu ca mi se face rau, sa ma bucur de cafeaua asta, care-mi "dauneaza sanatatii" si (de ce nu?) de tigarile care-mi fac dintii, plamanii, etc, praf.

- Inteleg. Cred. Da' n-ai spus nimic nou. Toti oamenii supravietuiesc. Si traiesc, nu?

- Nu. In primul rand, nu toti supravietuiesc. Mai si mor. Si inca des. Si de trait... nu stiu cati traiesc. Nici n-au cum sa traiasca toti. Nu stiu daca e indeajuns de multa viata pentru toti. Asta nu stiu eu. Depinde de sefu', intelegi? Trebuie sa negociezi. Sau sa-i fortezi mana... Am deviat putin de la subiect. In orice caz, sunt sigura ca azi am trait cel putin 10 minute, aberand cu tine si observandu-te cum joci teatru cand spui ca urasti sa aberezi, ca-ti pierzi timpul. Stii ce ma fascineaza la tine? Sunt sigura ca n-ar trebui sa-ti zic, ar fi mai misterios sa tin pentru mine asta, dar nu ma pot abtine. Ma fascineaza Contradictia. Esti impartit in doua, ca Berlinul de alta data. O parte gri, comunista, o parte care nu vrea sa piarda timpul cu aberatii si una viu colorata, cu ochii larg deschisi, dar nu ca sa vada, ci ca sa viseze. Numai ca la tine nu exista un zid care sa le desparta. La tine toate contrastele danseaza intre ele, se intrepatrund. Sprancenele tale groase, figura ta aspra, dura, e foarte blanda, de fapt. La tine, Uratul imbratiseaza Frumosul, il ascunde sub haina lui groasa, mare, densa, ca cea a unui cioban. La tine pana si Grotescul e gingas. Esti un sarpe. Dar asfaltul pe care iti tarai corpul lipicios, vascos, uleios se transforma in nisip fin si sclipitor, ca zaharul pudra, dupa ce treci tu. Asa ca da, are dreptate tanti care a zis ca nu poti trai numai din Frumos.

- "Nu stii, ca numa-n lacuri cu noroi in fund cresc nuferi?"

- Exact. Incepi sa intelegi...