In momentele in care esti in autobuz, stai fund in fund cu o doamna plinuta, cu usturoi verde in sacosa, te uiti pe geam si vezi alti oameni care stau in autobuz, fund in fund cu alte doamne plinute cu usturoi in sacosa si care se uita pe geam. Atunci te gandesti la ziua de ieri. Franturi de imagini iti inunda mintea, ca niste piese de puzzle din 3 puzzle-uri diferite, amestecate din neglijenta. Incerci sa le pui cap la cap, sau macar sa le conturezi mai bine, poate sa le colorezi putin, sa fie mai clare. Sa maresti focus-ul. Sa dai zoom pe cate-un detaliu. Fulgii de salcam (sau plop?) din camera, dimineata. Unul ti se aseaza pe obraz. Lipita de bratul drept, pisica, torcand ostentativ, ca sa te trezesti. Maica-ta injura din camera de langa, ca toate sosetele subtiri, de culoare pielii, put. Dai la o parte toate firimiturile astea si simti iar fundul moale al vecinei de autobuz. E putin mai jos decat al tau, ceea ce inseamna tu esti mai inalta. Zambesti satisfacuta. Apoi, incepi sa auzi ceva de la care parul de pe maini incepe sa tresara. Un tip cu o gura imensa si un zambet occidental vorbeste franceza. La telefon. Cu o romanca, probabil, careia tine neaparat sa-i arate cat de sarmanti sunt ei, frantujii. A convins-o. Inchide telefonul, dar zambetul vrajitoresc persista.

Te intorci la imaginile tale. Peisaje portocalii din Portugalia, miros de flaut statut, mesaje albastre din Anglia. Numai firimituri.

Scuturam fara de masa?

Povestea scobitoarei.

Aceeasi scobitoare. Acelasi suflet. Aceeasi scobitoare in suflet.

Nu mai tin minte exact cand am inghitit-o. Dar tin minte cand m-a gadilat prima oara. Era o senzatie noua, nemaiintalnita. Am chicotit. Apoi am intrebat dreapta-stanga, pe la cunoscatori, pe la experimentati intr-ale scobitorilor, daca e normal sa fie acolo si sa ma mai si gadile. "O, e normal. Nu trebuie sa-ti placa, dar trebuie sa o accepti, ca picioarele urat-mirositoare ale sotului." Am acceptat-o. Mi-am asumat-o. Era scobitoarea mea. Incet-incet, a inceput sa ma gadile din ce in ce mai tare. Nu mai era discreta, subtila. Era directa si tinea neaparat sa ma amuze. Am inceput sa rad. In hohote. Dupa fiecare hohot, dureri abdominale. "Si astea sunt normale, fii fara grija. Nu ai muschii indeajuns de antrenati, de aia. Dar in timp, se antreneaza si aia." Hohotelor li s-au alaturat niste lacrimi. Lacrimi de ras. Dar erau lacrimi. Ochii mi se inroseau, muschii fetei mi se contractau, imi curgeau mucii iar rimelul imi ajungea in gura. Din zambet cochet de domnisoara neinitiata in ale zambetelor, in rictus inghetat si dresat. Nu mai era amuzant. Cunoasteam poanta. Unde mai pui si ca am auzit de la cineva ca poti muri sufocat de rasul provocat de gadilat. Razi pana nu mai ai aer. Asa ca am incercat sa nu mai rad. Si am reusit. Nu mai rad. Dar atunci, de ce s-o mai tin? De ce sa n-o scuip?

Ieri. Seara. Cobor din autobuz. Ma uit in sus si vad ca e ospat mare in Imparatie. Sfintilor le-au cazut firimituri din gura, direct pe cer. Sefu' ce face? Cred ca-si taie unghiile, ca uite, un varf de unghie i-a cazut si lui pe cer. Noi zicem ca e Luna.

Dar tu? Tu ce faci? Cred ca tocmai mi-ai trecut prin fata, cumva. Ti-am simtit mirosul pielii. Pielea ta miroase a aluna ranceda. Alune veche, statuta, uitata de mult pe o masa. O aluna pe care n-a bagat-o nimeni in seama. O aluna nedorita.

O vreau eu.