vineri, decembrie 19

    La inceput- frumos, convingator, decis, hotarat, adanc. Fiori de placere iti plutesc usor in corp. Nimic dureros, nimic apasator. Doar frumos. Incet-incet, frumusetea iti inunda corpul, iti ineaca mintea, iti sufoca sufletul. In cateva minute, tranformare completa. Transfigurare. Metamorfoza. Cuvintele astea pompoase devin complet inutile. Ba chiar penibile, as putea spune. Nimicuri. Chestii de umplutura. Atat de apasatoare devine frumusetea de la inceput, atat de adanc devine mesajul, ca fiorii aceia de placere se tranforma in cutite care te strapung pana in "ultima" celula. Ca niste sageti extrem de bine calculate, tintite chiar spre miez, spre nucleu. Frumusetea devine treptat dureroasa. Incepi sa te simti complet neputincios in fata ei. Mic. Mic de tot. Unde sa incapa atata fericire, atata esenta? Punct pus pe "i".  S-a gandit, desigur, unde sa atace, unde sa trimita totul. A desenat un "X" pe sufletul fiecarui om si a zis: aici lovesc! Cat mai adanc, posibil, cat mai dureros. Pentru ca devine dureros, intr-adevar. In timp ce te zvarcolesti de durere, in timp ce te ustura, te arde, te spinteca, te loveste in moalele capului, plangi. Plangi de fericire! Lacrimi spumoase, involburate, iti tropaie pe obraji. Si, in acelasi timp, razi. Razi in hohote!

              Edward Elgar- Cello Concerto in E minor.

duminică, decembrie 14

             Stau. Da, stau picior pste picior si ma holbez. Evident ca stiu ca ma holbez la o usa.  Nu stiu daca am innebunit, dar usa aia chiar e importanta. Usa aia, asa jerpelita cum o vezi tu, zgariata de caine, cu vopseaua sarita, mancata de viermi, ascunde in spatele ei lucrurile de care ti-am zis. Eu le-am incuiat, de foarte mult timp. Nu mai tin minte exact, mi se pare ca din cauza ca erau foarte greu de carat. Ba da, tanjesc dupa ele ca o nebuna, toata viata le-am cautat, toata viata am alergat dupa ele, m-am zbatut. Si stii ce e hilar, penibil si trist? Ca abia acum mi-am amintit de camera asta. Abia acum mi-am amintit de usa asta, pe care (paradoxal) eu am incuiat-o! Da, m-am gandit s-o descui! Normal ca m-am gandit s-o descui! Dar nu mai tin minte unde am pus cheia. Nu mai stiu unde am azvarlit-o! Stiu ca am trait pana acum fara lucrurile alea si am trait chiar bine. As putea si-n continuare, desigur, sa uit de usa asta, de cheie, de camera si de lucrurile din ea. Dar m-as simti oarecum goala. Sau daca nu chiar goala, cel putin semi-goala. Ca si cum as avea doar o soseta in picioare, doar un picior imbracat, doar un san acoperit, doar o lentila in loc de 2. Unde e cheia aia nenorocita???Am uitat, intr-adevar cum e sa vezi cu 2 lentile, sa ai 2 sosete, sa-ti fie toti nasturii incheiati. Da, s-ar putea sa ai dreptate. Poate nici n-am stiu vreodata. Nici sa nu stiu vreodata? N-as vrea asta. 

         Hahaha. Nu, intr-adevar, nu m-am gandit sa incerc usa. Poate e descuiata, dar putin blocata doar.