O femeie cu o fata pe care se poate citi limpede ura sta pe scaun si trage cu lacomie din tigara, privind cu ochii plini de manie tavanul. De unde atata ura? In ochi i se citeste cu limpezime dispretul, frustarea si scarba nemasurata fata de toata lumea. Oare a iubit vreodata? Oare a privit cu ochii acestia un copil mic facand primul pas? Oare pe fata acum brazdata de ani si de regrete a existat macar o clipa un zambet smuls din inima, sincer? Buzele subtiri, aspre si de o culoare cafenie acum au fost ele vreodata moi, fine si sarutate cu patima? Obrajii ii sunt subti, colturosi si la fiecare expresie incretiti din ce in ce mai mult. Ochii i sunt reci, incolori, parca uscati. Mainile subtiri, cu degetele lungi si noduroase, palemele innegrite de munca zilnica, au sters ele lacrimile fierbinti si sarate ale unui copil? Au mangaiat obrajii reci ai iubitului, intr-un moment de tandrete sublima? Urechile care acum par sa refuze sa auda ceva, au ascultat ele muzica divina intr-o catedrala, cantata parca de ingeri? Au ascultat rasul unui copil in bratele tatalui? daca a facut toate astea, de ce atata dezgust? De ce atata amar, ura, sila si regret? N-a apreciat lucrurile marunte. Asadar, n-a trait.