miercuri, octombrie 22

Schita

Tu in momentul asta: desen facut in creion, cu linii curbe si intrerupte, trasate lin, usor, nehotarat. In jurul tau: schita facuta de un artist talentat, schizofrenic, intr-un moment de tulburatoare si revelatoare inspiratie, care a durat prea putin ca sa o si termine. Cerul? Alb imaculat. Iarba? Neagra. Totul e difuz. Ceata usoara, fantomatica, curge de colo pana colo. Umezeala intepatoare. Miros rece. Iti simt respiratia. E fierbinte, sacadata, sufocanta, agitata. Aud niste acorduri micsorate care sustin melodia lina de la mana dreapta, cantate la clavecin. Singurul element viu din schita asta? Ochii tai negri, prea bine conturati. Acolo e adevaratul peisaj. Acolo s-au ascuns culorile. Acolo e cald, acolo e iarba proaspata, acolo sunt si eu... Acolo e lumina dulce, mirosul arzator. Lasa-ma sa ma pierd in ei, doar putin. O secunda, un moment. Lasa-ma sa ma pierd ca intr-un labirint, alergand ca o bezmetica, cautand comoara din mijlocul lui. Lasa-ma sa ametesc in ei, sa ma scufund ca intr-o mare limpede, sa inot alaturi de pestisorii mici, viu colorati. Lasa-ma sa fiu atrasa ca intr-un vortex, ca intr-o tornada. Lasa-ma sa ma inec in ei.

Intreg universul concentrat in doi ochi negri, ca intr-un bol de cristal in care e infatisata iarna.
Lumina, obscuritate, intuneric.
Contraste.
Contradictii.
In doi ochi prea negri.

marți, octombrie 14

Simplitate complicata.

Lacrimi de fericire, suflet care iese din tine zburdand si razand ca un prunc in fata bunicului, inima care alearga cursa de 100 metrii garduri in corpul tau, creierul care a explodat ca un balon intepat de un ac, ochii care iti sclipesc ca niste stele orbitoare, revelatii mistuitoare, distrugatoare? Nu mergand in genunchi 3 km pana la "o icoana facatoare de minuni", nu cumparandu-ti "nemurirea" cu operatii estetice, nu dand milioane preotilor ca sa "te curete de pacate". Ba mult mai simplu: stand pe wc jumatate de ora si citindu-l pe Steinhardt, sezand pe o banca calda din Kiseleff si urmarind snobii care isi plimba copii (singura data din an, in rest au dadaca), ascultandu-l pe nenea Bach in troleu', in timp ce o baba cu mustata urla la tine, zacand culcat in pat (stiind ca ai o gramada de treaba) si mangaiandu-ti potaia, care sta lungita pe pieptul tau ca o placinta.

Paradox. Contradictie. Dualitate.

miercuri, octombrie 8

Coregrafie.

Sunt intepenita. Secundele, minutele, zilele, saptamanile, anii, danseaza in jurul meu, haotic, bezmetic, ametitor. Incerc sa le ating. Sunt ale mele, doar. Nu pot. Oasele imi sunt inlemnite, inghetate. Stalactita. Piatra. Ziua de 7 februarie 1998 e chiar deasupra mea, imi face cu ochiul. Nu reusesc sa-mi amintesc ce am facut in ziua aia. Minutele cu saptamanile danseaza doi cate doi, cumintei, de manute. Secundele sunt mai rebele, au o coregrafie mai bizara, abstracta, "contemporana". "Domnul-peste-2-saptamani-in-jurul-pranzului" imi face cu ochiul si zambeste senzual, muscandu-si buzele. Anii danseaza vals vienez si urla ca vor muzica mai tare. Simt furnicaturi in tot corpul, incerc in continuare sa ma misc. Imposibil. Simt ca daca as primi un ghiont acum m-as sparge in mii de bucatele mici. Cioburi. La un moment dat, se opresc toate. Liniste asurzitoare. Neclintire. Apoi incep iar sa danseze toti cu o viteza fenomenala. Nu mai disting mare lucru, decat ca merg in aceeasi directie. Care directie? Nu stiu. S-au transformat in mici picatele, puncte, protoni, netroni. Eu? Aceeasi. Mijlocul. Nucleul. Substanta.De cand isi permite Timpul MEU sa danseze in jurul meu, zambindu-mi sadic si facandu-mi in ciuda?!