In ziua in care...

- am vazut aceeasi 2 chinezi pitici (unul in cabina telefonica, celalalt langa), de care mi-am imaginat si de data asta ca sunt 2 mafioti periculosi;

- am trecut pe langa vitrina unei cizmarii, in care cizmarul se vedea holbandu-se fascinat la amigdalele unui mos cu limba umflata, extrem de urat;

- am vazut cerul luminat parca de neoane, oglindindu-se in una din cele 238701746`264-`4 "mai jegoase balti"din Bucuresti;

- natura a tinut mortis sa-mi reaminteasca ca eu am 2 maini STANGI, si ca singura modalitate prin care as scapa de una dintre ele, ar fi sa o tai;

- am vazut proful ala constipat, fost securist, cu servieta lui mirosind a comunism, calcand intr-un rahat intins;

- am decis ca eu iubesc cafeaua mai mult decat credeam si ca ma doare in cot (ca sa nu zic altceva) ca asta a devenit un cliseu;

- am observat ca sunt mai dezordonata decat dezordinea in sine;

- m-am chinuit sa aprind porcaria asta de calculator , tremurand ca un drogat in sevraj;

- un grasut cu falcute pufoase mi-a zambit intr-un fel care se voia a fi senzual;

...in aceeasi zi tu:

- iti dai seama ca ai fi vrut sa aflii daca pielea mea are intr-adevar gust de lamaie, asa cum ti-ai imaginat;

- vei simti ca ceva lipseste din viata ta, dar vei trece cu vederea sentimentul asta, nevrand sa te gandesti prea mult la el;

- te vei speria de moaca mea, care-ti va aparea in farfuria cu supa instant pe care ti-ai "gatit-o";

- vei dori sa zburzi cu mine de mana pe strazile gri de care nu ti-e dor;

- iti vei blestema zilele ca ti-ai pierdut 1.58 minute din timpul tau oarecum pretios, citind porcariile astea, cu toate ca vei mai simti dorinta total bizara de a le mai citi si in alta zi;

- te vei gandi ca randurile astea-ti sunt adresate tie, gand care nu-ti va fi niciodata confirmat si tu stii asta.

P.S.- habar n-ai/nu vei avea ca astea-s scrise despre tine, asa cum nici eu nu am/nu voi avea habar de asta.

      Amandoi vedem bara aia de sus. E la fel de rece, de dura, de rosie, pentru amandoi. Amandoi putem sa ne izbim testele de ea. Ar fi la fel de dureros, de sfasietor. Cum am proceda? Tu: O vezi, mergi calm, agale spre ea, nu calculezi distanta dintre capul tau si ea, nu iei in calcul probabilitatile de a te lovi sau nu, nu faci ipoteze. Doar mergi spre ea, sigur pe tine, calm, extrem de calm. Ajungi in dreptul ei, nu te opresti, nu eziti nici o clipa, tii ochii larg deschisi, nici macar nu clipesti. Te lovesti de bara. Ok. Pui mana, vezi daca e grava rana. Daca e grava, mergi la un doctor bun. Nu alergi. Nu suni pe nimeni sa te ia cu masina si sa te duca la doctor. O iei tu usor, la o mica plimbare spre doctor, chiar daca din cap sangele iti tropaie pe fata. Eu: Vad bara, incep sa merg spre ea, nu calculez nimic, nu stiu ce distanta e intre capul meu si ea, nu iau in calcul nici o probabilitate. Apoi incep sa merg din ce in ce mai tare inspre ea.  Alerg inspre ea cu cea mai mare convingere ca acolo trebuie sa ajung. Alerg. Ajung in dreptul ei. Acum exista 2 posibilitati: fie ma opresc la 3 centimetrii in fata ei, fie continui sa alerg, ma izbesc de ea teribil si apoi ma asez turceste, plangand, urland de durere, negandindu-ma macar la existenta doctorului.  

          Asta e mica diferenta dintre noi. Poate unica. 

Iernatic.

            Ninge. "Domnii astia de Sus se bat cu perne", imi zic. Imi si imaginez: copii grasuti, blonzi, bruneti, carliontati, cu breton, tiganusi, evrei, stirbi, cu coatele julite se zbenguie si isi izbesc perne pe unde apuca. Sfantul Petru are in mana o matura pe care o flutura si zbiara la ei sa inceteze. "Ati innebunit? Sunteti bolnavi?" Haos total. Ce, crezi ca acolo nu se poate? Urlete, tipete, rasete, ranjete. Sunt in autobuz. O doamna grasa se aseaza in fata mea. Are o haina de blana falsa, o fusta cam scurta, cizme negre sclipicioase, ruj extrem de roz, sprancenele desenate cu creioane colorate, si niste inele imense pe degete, in forma de flori si stele. Pe trotuar- nimeni. Numai niste pasi mari si desi ale unui barbat grabit, de vreun metru 87, cu caciula neagra pe cap, cumparata de mama la ultima aniversare (si pe care o uraste din toata fiinta lui), cu o geaca lalaie, curganda si sleampata pe el. Se grabeste la logodnica lui. De data asta va fi curajos. Ii va spune TOT. Pe strada- mocirla. Saracii fulgi... de ce trebuie sa cada pe asfaltul asta fara viata? Da, stiu ca stii. Stiu ca simti ca mi-e dor de tine. Un miros de scortisoara imi intra pe nari si brusc imi invadeaza creierul. Imediat imi apare imaginea ta, stand pe scaun si decojind cu grija maxima o portocala zemoasa si carnoasa, ca si cum ai fi dezbracat o femeie. Tot timpul ma amuza felul tau cumva infantil si naiv de-a da  importanta exagerata unor actiuni asa banale. Iti si vad fata, incruntata, extrem de ingrijorata. De parca in portocala aia se afla Secretul, Esenta. Da, poate ai dreptate. Detaliile creaza Intregul.

           (Nenea Beethoven era cam suparat. Rare momentele in care e nostalgic, melancolic. Imediat isi aminteste ceva, un ceva care l-a obsedat in trecut, dar pe care reusise sa-l uite, si izbucneste iar o furtuna. Frica, angoase, temeri, limite.)