O clipa intr-un spital bucurestean.

Intru in spatiul ala mare, intunecat si cu aer inchis impingand o usa masiva, rece, de fier. Calc timida pe podeaua in culori reci, ca de inchisoare. Sunt inconjurata numai de forme geometrice. Ma simt si eu una dintre ele. Nimic de acolo n-are substanta, n-are viata. Forme geometrice fara umplutura. Ma duc la o tanti sa-mi dea niste hartoage. Nu intelege ce vreau de la ea si eu nu stiu cum sa-i explic. Dupa momente pe care eu le percep ca fiind penibile (nu si tanti la fel), fac in sfarsit rost de un "manunchi" de hartii mazgalite, care se presupune ca ar fi de o maxima importanta. Urc niste scari sinistre. Incerc sa le analizez, sa-mi dau seama ce forma au, ce-mi spun, cu ce le pot compara. Fier si ciment. Mai mult nu ma duce mintea. Trec pe langa tot felul de oameni mutilati de frica, cu capetele plecate, jucandu-se fiecare cu ceva in mana, de nervi. Ajung in fata usii. Un batranel cu lacrimi in ochi sta pe canapeaua cacanie de langa usa. Se uita la mine si vrea sa-mi zica ceva. In momentul ala se deschide usa si din camera aceea GRI iese o doamna cu un zambet sadic pe fata. Ca toata lumea din cladirea aia, tine in mana strans Viata, de data asta sub forma de Hartii mazgalite cu pix albastru, intrerupt din cand in cand. Ranjeste. Oare ce a aflat? Intra si batranelul. Iese dupa 10 minute, speriat, plangand. Lacrimile i se scurg pe fata, lasandu-i dare in piele. Una ii coboara langa buze. Si-o linge insetat. Pleaca. Numele mi-e strigat cu o voce stridenta, ca o unghie lunga si rosie care zgarie o farfurie ostentativ. Intru cu inima in gat, zbatandu-mi-se. Ochii imi ies din orbite, ca in desenele animate cu Tom&Jerry, pe arcuri. Ma pufneste rasul. O tanti sta pe scaun, in spatele unei mese gri, patrate, colturoase. Imi face un gest scarbit si-mi da de inteles sa ma asez pe scaunul din fata ei. Imi ia Hartiile din mana si le analizeaza dezgustata. Ma simt prost. Tremur de nervi. Inima mi-e tot in gat, parca se zbate din ce in ce mai mult, parca se mareste, se umfla, ca o glezna de baba, cu varice. "Mda. Stai linistita, nu mori inca." Raman perplexa. Murit? Moarte? In interiorul meu sunt curse de Formula 1. Ma napustesc asupra pitipoancei asteia, cu aerul ei de superioritate, cu siguranta ei cand se uita pe Hartiile mele si-mi vorbeste de Moartea mea, cu gura ei stramba de fumatoare de Kent 8, cu dintii ei perfecti si albi, slefuiti la milimetru, cu ochelarii ei cu rame aurii, cumparati din piata de la Matache si o strang de gat. Ochelarii ii sar de pe nas, dintii incep sa-i cada pe rand, ochii ii sar ca pe arcuri. Iar ma pufneste rasul. " De ce ranjesti?", ma intreaba. Ma trezesc. Are toti dintii, ochelarii ii sunt inca pe nas iar ochii nu sar ca pe arcuri. "Mi-am adus aminte de Ceva." Se uita la mine cu mila. O las sa se uite. Continui sa zambesc. Imi spune tot felul de termeni si cuvinte ciudate, din care nu inteleg absolut nimic. O aprob ca si cum as intelege tot si zambesc fericita. Acum imi dau seama. Stiu ce ar fi trebuit sa-ti zic Atunci. "Sunt singura persoana care ti-ar da o palma numai ca sa primeasca una inapoi. Asta mi-ar dovedi ca nu esti mort." Nu, nu ti-am zis. Am preferat sa tac si sa zambesc. "Succes, domnisoara.", imi spune intinzandu-mi Hartiile inapoi.