Si eu m-am plictisit, sincer. Orice as face, ajung tot timpul sa scriu in acelasi mod. Si nu ma laud cu asta, zau. Nu zic ca "asta e stilul meu". Un rahat. Nu-s in stare sa scriu altfel si altceva, pur si simplu. Nu, de scremut nu ma screm.
E asa ciudata senzatia... Sa faci ceva de atatia ani, cu atata sarg, cu atata implicare pana cand nu-ti mai amintesti, efectiv, de ce. L-am asimilat. E al meu, in majoritatea timpului. Eu sunt a lui. Suntem, mai tot timpul, 1. Dar nu pot sa-mi aduc aminte de ce. De ce dumnezeu l-am inghitit zilnic, de ce m-am tavalit cu el in noroi, de ce ne-am zvarcolit impreuna de placere, de ce m-am sufocat de multe ori de nervi cu el in brate, de ce am ametit de bucurie? Nu, am sa continui sa umblu cu el in gand, in suflet, in degete, in pori, pana cand...
Sa plec? Sa nu mai stau? Sa ma intorc? Sa mai vin inca o data? Sa vorbesc? Sa murmur? Sa rag? Sa tip? Mai bine tac. Sa plang? Sa urlu? Sa tusesc? Mai bine le inghit. Toate odata. Le strang acolo pe toate, timp mai indelungat si la momentul potrivit le inghit: hap! Le dau afara mai tarziu, nu-i problema.
Nu ma mai "locuiesc"(vorba dansei). Unde palaria mea ai plecat, Cucule?