miercuri, noiembrie 25

Requiem


Toti oamenii mor. Doar ca mor... diferit. Nu ma refer la momentul, secunda sau la imprejurarile in care mor, ci la "tipul" de moarte.
Unii mor din clipa in care se nasc. Trist. Altii mor doar o perioada si doar pentru o singura persoana. Poate invie, poate nu. De cele mai multe ori, peroana moarta (nu fizic), iti apare in viata in momentele cele mai banale, in momentele in care Nimic n-ar trebui sa se intample. In cana cu ceai, de exemplu, in timp ce amesteci cu lingurita primita pomana si observi ca se creaza un fel de spirala dintr-un fel de spuma. Atunci fata celui/celei mort/moarte iti apare acolo, invartindu-se.
Altii, desi mor fizic, nu mor niciodata. Le simti aerul in casa, le auzi respiratia domoala in momentele linistite, le simti zambetul, te cuibaresti in patul pe care ei ti-l incalzesc, pui capul pe perna unde ei si-au linistit gandurile. Oamenii de genul asta nu pleaca niciodata din casa unde au trait. Se cuibaresc permanent in obiectele din casa, in fibrele din perdele, in pamantul muscatelor de pe pervaz. Sunt acasa la ei si nu pleaca. Da, cateodata le mai auzi si sforaitul grav de pe fotoliul portocaliu de catifea din sufragerie. Fotoliul nu mai exista. Mergi pe hol si atingi cu varful degetelor tapetul de pe pereti... E inca cald. Mirosul de paine cu margarina, taiata in forma de "soldatei", ceaiul la plic, tava de argint innegrita si aerul acela galben, cald, care plutea in casa revin. Rar. Dar mai mult n-am suporta.

"-Poti sa pui si trei lingurite de zahar, nu ma deranjeaza. Si raceste-l, te rog!"

miercuri, noiembrie 4

Minge, curva, rahat, spirala.


Se pot spune multe. Si intotdeauna se vor spune multe.
Se poate spune ca viata e o spirala, pe care, tot invartind-o, ai impresia ca se inalta. Dar e doar o iluzie optica. Se invarte, se misca, dar nu se inalta.
Se mai poate spune ca viata e o minge- de fotbal, de tenis, de ping-pong. Marimea, de data asta, nu conteaza. O minge careia i se da un sut, de undeva, din "offside". Pentru unii, sutul e puternic, in sensul in care mingea se invarte ani, zeci de ani in sir, insa pentru altii sutul e mai slab (poate nenea care a dat sutul avea febra musculara, dupa atatea alte suturi). Si mingea asta nu face altceva decat sa se rostogoleasca. Pe drumul ei, mai trece prin cate o baltoaca, mai trece printr-un rahat (uscat sau proaspat), mai trece printre fire de iarba tinere si fragede, cateodata este si ninsa, si asa mai departe. Si sa nu uitam momentele in care se rostogoleste peste un ac ascutit sau cui ruginit. Ei, de atunci incolo incepe sa fasaie si se rostogoleste mult mai greu ca inainte. E putin flescaita. Dar nu se opreste. Nu, nu, nu se opreste. Continua sa mearga asa, sontac-sontac, pana cand, cei drept, tot aerul din ea se pierde si atunci (in sfarsit!) se opreste. Ideea e ca avand forma asta rotunda, se invarteste intotdeauna in jurul propriului ax, exista un punct chiar in mijloc, care indiferent de rahati (uscati sau proaspeti), de ace, de cuie ruginite, de fire de iarba, de gropi, de baltoci, de pietricele sacaitoare, ramane invariabil. Si acum intervine conflictul: unde trebuie sa ajunga mingea? Exista vreo poarta, vreo gaura, in care trebuie sa intre? Exista vreo strategie, vreo logica? Sau nici nu conteaza?
Da, se mai spune si ca viata e un rahat. Sincer, cred ca e prea simplu.
Si se mai spune si ca viata e o curva. Ma abtin, nu am avut de-a face cu asa ceva.

marți, noiembrie 3


Mai taci? Mai zambesti?

Mai taci zambind? Mai zambesti tacand?

marți, octombrie 6

23.14


Pisica mea miroase a limonada. Ii place sa se urce pe umerii mei, ca un papagal. In drum spre umeri, se opreste foarte aproape de fata mea, ma sfideaza cu globurile de sticla pe care le are in loc de ochi, ma miroase suspicioasa si ma musca de buza de sus. Nu indraznesc sa ma impotrivesc. Si tu ma musti cateodata. La ea e mai dureros.
Toamna si-a pierdut stralucirea bine-cunoscuta. I s-a luat vopseaua, nu mai e asa roscata. Mi-as fi ales o alta nuanta, in locul ei. Sau macar o vopsea mai rezistenta.
Dimitri Karamazov putea sa fie Iisus, dar si-a pastrat totusi latura umana. Nu? A hotarat sa evadeze si sa-si urmeze iubita. Si-a sacrificat totusi demnitatea, si-a sacrificat "barbatimea". A plans. El mi s-a parut de la inceput cel mai interesant dintre ei 3. Primitivul credincios, care ascunde in el mai multa iubire si mai multa bunatate decat stie. Alexei e Inger, iar Ivan ... nu crede. Lui Dimitri i s-ar aplica foarte bine paradoxul atat de iubit de Steinhardt: "Cred, ajuta necredintei mele." Dimtri e un paradox. Bruta dulce, sensibila. Nu este atat de jignit cand este acuzat pe nedrept de uciderea tatalui, dar se jigneste cumplit cand este nevoit sa ramana gol-pusca in fata anchetatorilor si cand i se dau, cu imprumut, niste haine care ii sunt mici.
Toate se intampla cu un motiv. Dar motivele cine le creaza?

Eu am cam obosit sa joc.


vineri, octombrie 2

Sa traim... bine!



Haideti sa uitam putin de ce suntem aici (de parca am stiut vreodata).
Haideti sa ne intre in cap ca suntem liberi, ca nu avem constrangeri, ca suntem... atotputernici (sunt curioasa cine e indeajuns de puternic ca sa-si ia toate responsabilitatile astea).
Haideti sa fim realisti (cine poate sa-mi spuna care e Realitatea?).
Haideti sa realizam ca totul e desenat, e deja tiparit si ca noi nu putem schimba nimic (asadar, ce mai cautam aici?).
Haideti sa terminam cu prostiile, cu "filozofiile", cu intrebarile si incertitudinile astea care nu ne fac decat sa pierdem timpul pretios (ce timp?) si sa ne ocupam de lucrurile cu adevarat serioase si importante (poate sa mi se faca si mie o lista cu lucrurile importante, va rog?).
Haideti sa ne traim SINGURA viata pe care o avem din plin: sa ne gasim un sot/sotie care sa arate bine (macar in ziua nuntii, ca dupa nu prea mai conteaza), sa aiba ai lui ceva bani ("sa nu murim dracului de foame!"), sa ne cumparam o masina lucitoare (nu conteaza daca stam inca cu parintii in casa) si "sa mai plecam si noi in vacanta" (unde stam toata ziua in hotelul de 5 stele, cu piscina, desi marea e la 2 minute distanta).
Haideti sa ne descotorosim, sa ne detasam de lucrurile care ne stau in calea FERICIRII: iubirea, grijile, suferinta, fricile, angoasele si "tulburarile mentale" (e mult mai usor fara, sunt sigura, dar nu cumva astea fac parte din "proces"?).
Haideti sa nu mai credem in altii. Haideti sa nu mai credem in forte superioare, Dumnezeu, Allah, Buddha, sau mai stiu eu ce prostii. Haideti sa credem in NOI (noi de unde am aparut, noi cine suntem, unde mergem, ce stim sa facem?).


Haideti, oameni BUNI, sa ne trezim!

(Va simtiti in stare?)

miercuri, septembrie 30

Chiar aberatii.



- Auzi ca nu poti trai din Frumos!
- Cum nu pot trai? Dar din ce pot trai? Ce sa traiesc?
- Nu poti sa traiesti din Frumos, nu poti sa-ti duci traiul numai din Frumos, ce nu intelegi?
- Nu pot trai din Frumos, zici? Dar din Urat pot? Ca atunci fac pact cu partea cealalta. Poate semnez un contract, ceva. Crezi ca el imi da ceva garantii? Ar trebui, din moment ce facem un pact. Asta inseamna pact, nu? Eu dau ceva, el da ceva. Dar tot n-am inteles. Unde sa-mi duc traiul?
- Esti imposibila. Viata ta, femeie! Nu poti sa te hranesti cu Frumusete, cu iubire, cu arta, cu creatii. Asta zice ea, nu eu. Eu n-am nici o parere. Si totusi, parca are cumva dreptate.
- Dar eu nu mananc Frumos. Mananc Sanatos, prefer asa. Mananc ca tot omul. SI vezi... s-ar putea sa faci o confuzie. A trai nu e acealasi lucru cu a supravietui. Eu supravietuiesc din mancare, apa, somn, pipi, cafea, si asa mai departe si traiesc din alte lucruri.
- Vorbesti in dodii, aberezi. E foarte enervant pentru cei din jur, sa stii.
- Stiu. Si din asta traiesc. Uite: sa zicem ca as putea sa supravietuiesc o viata intreaga mancand numai budinca cu branza, fara sare, facuta de maica-mea, si cu cateva pahare de apa pe zi (referindu-ma numai la stomac), de acord? Dar fara privirea ta din momentul asta, fara aerul tau usor enervat, iritat, dar totodata curios si fascinat n-as putea sa traiesc. As supravietui numai, as fi vie. Fizic. Dar in rest... ca un ou incondeiat, pictat cu maiestrie, dar gol pe interior.
- Si eu? Eu traiesc? Sau supravietuiesc?
- Pai a trai include si a supravietui. Nu sunt atat de absurda (unii ar zice evoluata) incat sa pot trai cu aer, lumina, sau mai stiu eu ce. Nu, tata, eu vreau sa ma bucur de clatitele mele cu ciocolata, de la care stiu ca mi se face rau, sa ma bucur de cafeaua asta, care-mi "dauneaza sanatatii" si (de ce nu?) de tigarile care-mi fac dintii, plamanii, etc, praf.
- Inteleg. Cred. Da' n-ai spus nimic nou. Toti oamenii supravietuiesc. Si traiesc, nu?
- Nu. In primul rand, nu toti supravietuiesc. Mai si mor. Si inca des. Si de trait... nu stiu cati traiesc. Nici n-au cum sa traiasca toti. Nu stiu daca e indeajuns de multa viata pentru toti. Asta nu stiu eu. Depinde de sefu', intelegi? Trebuie sa negociezi. Sau sa-i fortezi mana... Am deviat putin de la subiect. In orice caz, sunt sigura ca azi am trait cel putin 10 minute, aberand cu tine si observandu-te cum joci teatru cand spui ca urasti sa aberezi, ca-ti pierzi timpul. Stii ce ma fascineaza la tine? Sunt sigura ca n-ar trebui sa-ti zic, ar fi mai misterios sa tin pentru mine asta, dar nu ma pot abtine. Ma fascineaza Contradictia. Esti impartit in doua, ca Berlinul de alta data. O parte gri, comunista, o parte care nu vrea sa piarda timpul cu aberatii si una viu colorata, cu ochii larg deschisi, dar nu ca sa vada, ci ca sa viseze. Numai ca la tine nu exista un zid care sa le desparta. La tine toate contrastele danseaza intre ele, se intrepatrund. Sprancenele tale groase, figura ta aspra, dura, e foarte blanda, de fapt. La tine, Uratul imbratiseaza Frumosul, il ascunde sub haina lui groasa, mare, densa, ca cea a unui cioban. La tine pana si Grotescul e gingas. Esti un sarpe. Dar asfaltul pe care iti tarai corpul lipicios, vascos, uleios se transforma in nisip fin si sclipitor, ca zaharul pudra, dupa ce treci tu. Asa ca da, are dreptate tanti care a zis ca nu poti trai numai din Frumos.
- "Nu stii, ca numa-n lacuri cu noroi in fund cresc nuferi?"
- Exact. Incepi sa intelegi...

marți, septembrie 29

Scurt. Si la obiect.



Am inteles, in sfarsit ideea...


Nu te vad, nu te aud, nu-ti vorbesc, nu te uit. Doar ma fac ca ploua.

joi, august 27

No surprises.


Cap? Nu, nu cred ca mai am, pentru ca nu mai vad nimic, nu aud, nu miros. Corp am, da, pentru ca ma misc. Inaintez, chiar. Dar suflet cu siguranta nu mai am! Cum de ce? Pentru ca nu simt nimic. Daca o sa infigi un cutit in mine sigur ca am sa simt. Sau nu? Neavand creier n-ar trebui sa mai simt nici macar durere, nu? Ei, dar nu mai schimba vorba, nu asta conta. Ziceam ca inaintez, cu sfori legate de maini si picioare. Tu ma tragi de sfori. Daca as avea suflet in momentul asta, chiar as fi trista, as simti o nostalgie apasatoare, mi-ar fi cumplit de dor. Si daca as avea cap, poate ca as plange chiar. Bine ca nu le mai am. Poate chiar ti-as spune ceva, ceva important, ceva care ne-ar schimba si tie, si mie, viata. Cel putin ti-as spune numele. Da, cel putin as putea sa-ti strig cat pot eu de tare numele. Sau macar ti-as putea auzi cuvintele rotunde, moi, ca niste mingii. As putea sa stau doar si sa te ascult toata viata, n-as mai avea nevoie de ochi, gura, nas. Dar nici urechi nu mai am.

Fara sa gandesc e bine, ma mai odihnesc si eu.

Fara simtit?

luni, iulie 13

T



Nu stiu daca tu esti dependent de mine sau eu de tine. Nu stiu daca eu sunt in tine sau tu in mine. Nu stiu daca de la mine ai pornit tu sau daca eu am pornit de la tine. Nu. Inca nu stiu daca tu esti eu sau eu sunt tu.

Mi-era teribil de cald. Simteam cum pielea incepe sa-mi transpire din ce in ce mai mult. Simteam ca se sufoca. Ea, nu eu. Porii parca se inchideau si pielea mea nu mai respira. Intre degetele de la picioare mi se unduia vantul ala fals, plastic, improvizat, de la ventilator. Degetele de la picioare erau singurele care respirau din mine. Ma uitam pe tavan fix, atent, concentrat. Dar ma uitam in gol. In momentul ala, in clipa aceea linistita, in locul acela in care nici un rau nu putea patrunde, am simtit cum explodez. Pielea de pe spate a inceput sa mi se crape usor, ca un material textil. Ca bumbacul, care se rupe atat de firesc, atat de natural. Nu ma durea nimic, simteam doar cum se crapa usor. Coastele-mi firave ieseau rand pe rand, ca niste scobitori printr-o maslina. Firesc. Mi se parea atat de natural ce se intampla, de parca mi se mai intamplase de mii de ori. Si totusi, eram constienta ca e prima oara. Stateam cu ochii atintiti in continuare pe tavanul inundat, cu mainile sub ceafa, calma. Sira spinarii mi-a taiat pielea de pe spate ca un cutit intr-o bucata de unt. Lacrimi de fericire mi se strangeau usor in ochi, una cate una. Se adunau acolo. Una a luat-o la vale, s-a dus inspre ureche. Era randul celei din ochiul drept acum. Amandoua mi-au intrat in urechi. M-am gandit adesea: oare poti face otita din cauza lacrimilor din urechi? Se poate infecta?

Totul s-a oprit in momentul ala. Intreaga-mi fiinta luase o pauza. Meritam. Era cazul. De mult asteptam. De mult imi doream sa mor putin. Sa ma odihnesc putin. Niciodata nu m-ai intrebat daca vreau asta. Alergi ca un dement si ma tragi dupa tine. Ma tii strans de mana si ma tragi dupa tine. Dar de ce nu ma intrebi? Poate am obosit, poate vreau sa stau putin, sa-mi trag sufletul. Acum am reusit. Mi-am smuls mana din mana ta.

Fugi tu inainte, te prind si eu din urma!

marți, mai 26

Flori, iarba si acadele

        Mi s-au mototolit florile. Pe bune! Ai observat vreodata ce aspect ciudat au macii? Nu inteleg de ce imi plac. Nu sunt deloc frumosi. Au petalele sifonate, ca o camasa rosie, veche, care zace in sifonierul unui barbat de peste 50 de ani, si care nu mai poarta camasa "pentru ca nu-i mai vine" (de fapt, a urat camasa respectiva toata viata, dar a trebuit s-o poarte, ca i-o daruise nevasta-sa). Si tulpinile! Sunt atat de subtiri, de strambe, de stafidite! Exact ca spinarea unei babute mici, schiloade, cu scolioza si cifoza. Da, bine, nu "babuta", ci "femeie in varsta", multumit? Tare ciudate flori. iti dau permanent impresia ca au fost scoase dintr-un sertar, unde au zacut mult timp, fiind scoase in graba si puse intr-o vaza, "sa dea bine".
       Ma gandeam... oare de ce nu exista un parfum cu aroma de "Iarba-verde-proaspat-tunsa"? Sau de ce nu exista acadele cu gust de lacrimi? Sau crema de corp cu parfumul tau?
       Lalelele ... alte ciudatenii. N-au nici un dumnezeu. N-au miros, sunt simple, nu sunt frumoase, sunt chiar seci. Au tulpina ca un bat, fasa sa aiba macar o frunza. Sau au? Oricum, sunt niste flori fara sare si piper. Nu ai cum sa le definesti. Poti sa spui despre ele doar ca sunt... lalele. Atat si nimic mai mult. Normal ca le ador.
       Tu nu stii. Nici eu nu stiu. Dar, la un moment dat, poate chiar intr-o oribila zi de toamna, o sa ne revedem.

miercuri, mai 20

      Sigur, si mai sunt si momentele cand totul in jurul meu se petrece cu o viteza extrem de mica, cand un pas pe care altadata nici nu-l simteam pare acum o vesnicie, cand o atingere fugitiva si neinsemnata imi raneste acum pielea, pielea celuilalt intrand parca in pielea mea, ca cerneala intr-o sugativa, cand o privire timida ma hipnotizeaza, imi patrunde in cele mai ascunse ganduri, privindu-mi intreaga fiinta, nu numai ochii, cand un sunet scurt ma face sa surzesc, sa ma cutremur, cand un miros ma sufoca. 
      Cand se intampla asta, nu pot sa fac altceva decat sa-mi inchid ochii si sa plang.
      Te asigur ca nu sunt prostii. Si tu le-ai trait de nenumarate ori, dar n-ai stiut sau n-ai vrut sa inchizi ochii si sa plangi. 
      In momentele astea nu trebuie decat sa fii ca un burete. Banal si patrunzator. Exact ca o sugativa. Doar sa stai sa sa astepti. 
      Trebuie sa fii transparent.

vineri, mai 1

Simplu: de ce?


De ce tanjesc atat de mult dupa tine, de ce te doresc cu atata ardoare, de ce am impresia ca sunt dependenta de tine, de ce ... cand tu esti, de fapt, parte din mine?
De ce azi lacrimile mele erau cremoase?
De ce am uneori impresia ca joc intr-o telenovela proasta si ma astept ca, din moment in moment, sa apara Jose Armando si sa-mi spuna ca, de fapt, mama nu e mama, ci tata?
De ce uneori calc, merg, alerg, si nu simt pe ce calc, merg, alerg?
De ce mi-e adeseori dor si nu stiu de ce mi-e dor?
De ce Timpul nu ma asculta niciodata? De ce ma trage dupa el fortat, de ce nu ma lasa sa ma asez turceste si sa ma odihnesc putin?
De ce propria-mi pisica, care miroase vesnic a zarzavat, ma priveste ca pe o creatura bizara si imi trage cate un bobarnac peste fata de cate ori are ocazia, poate-poate ma trezesc?
De ce de ziua Muncii nu muncim?
De ce ascult melodia asta, stiind ca si tu o asculti, chiar in momentul asta, si stai cuminte pe scaun, cu mainile impreunate la piept?
De ce am permanent nasul vinetiu, lasand impresia de alcolica, cand afara sunt 30 de grade?
De ce pun atatea intrebari, desi stiu ca or sa ramana vesnic fara raspuns?
Si, ca sa reformulez intrebarea (ultima) : De ce pun atatea intrebari, nevrand, de fapt, nici-un raspuns?




Nota: cand eram mai mica decat sunt acum, am invatat ca "nici-un" se scrie asa, cu cratima si refuz sa-mi schimb cele invatate si sa-mi contrazic invatatoarea!


sâmbătă, aprilie 18


Imi place uneori sa cred ca Timpul are o ruptura, o crapatura mica, o gaura, ca cea a unei sosete, in dreptul degetului mijlociu. Intelegi? Soseta e perfecta, e solida, cu exceptia acestei mici gauri. Da... imi place sa cred ca eu sunt gaura din dreptul degetului mijlociu. Ca eu, in mine e o crapatura a Timpului. Poate chiar singura. Alteori, imi place sa cred ca sunt oarba, nu vad absolut nimic, nici o lumina, nici o forma. SI atunci, celalalte simturi mi se acutizeaza, devin mai "simtatoare". Asa ca incep sa aud norii cum se tarsaie pe cer, frunzele cum se mangaie una pe alta pe obraz, copacii cum gem, porumbeii cum tropaie pe iarba ca niste cai uriasi. In alte dati, in mijlocul unei conversatii extrem de aprinse, devin surda si incep sa vad extrem de clar totul: fac radiografii, vad muschii persoanei care imi vorbeste, ii vad porii dilatandu-se, puful de pe piele cum flutura in vant, liniile curbe de pe buzele crapate de vant. Azi, de exemplu, m-am gandit ca sunt...invers. Oamenii atarnau cu capul in jos, lipiti de cimentul de pe cer, un barbat elegant isi plimba copilul, cu caruciorul care plutea deasupra ierbii, care crestea din pamantul cerului. Gravitatie? Nu cunosc conceptul asta. Nu azi. Nu atunci, nu acum. Iar in unele zile ma mint, spunandu-mi ca nu simt nimic si astfel, nu disting nimic din ce ating. Asa ca ating o vaza cu gura sparta, gandidu-ma ca-ti ating obrajii, gatul, ochii, genele. Nu, nu e nimic rece, pentru ca nu simt nimic. Doar imi imaginez ca simt.


Da, e ingrozitor de trist cand imi aduc aminte ca simt, ca vad, ca aud, ca gust, ca miros. dar cel mai trist moment e cand realizez ca tot ce simt, vad, aud, gust, miros e REAL si ca eu.... exist, traiesc si sunt reala.

sâmbătă, aprilie 11

Nu, nu stii

      - Stii cum... Stii cum e sa iesi din tine, sa te parasesti, sa te pierzi? Stii cum e sa te transformi in fire lungi de praf si sa zbori? Stii cum e sa devii bule de nori si sa plutesti? Stii cum e sa te dizolvi ca o pastila efervescenta intr-un pahar mare cu apa limpede? Stii cum e sa devii o caracatita de flacari si sa inghiti tot ce e in jurul tau? Stii cum e sa arzi, sa curgi, sa zbori, sa plutesti, sa aluneci, sa urli, sa plangi, sa razi? Stii cum e sa simti toate astea intr-un singur moment? 

      - Doar in vise.

      - Doar in visele tale... Uiti ca... visele tale sunt realitatile mele.


joi, februarie 12

Conditia Omului Ofuscat.

Se urca in autobuzul semi-aglomerat, care miroase a ploaie si a catei uzi. E Ea. Are un aer de James Bond , imediat dupa ce a salvat universul pentru a 52-a oara, impuscat de 20836432 ori, cu o cicatrice (sexy, cum altfel?) in dreptul inimii, dar, desigur, cu camasa Versace nesifonata. Ea (cu"e" mare) este o doamna pe la vreo 54 de ani, care a gatit si mancat, mai ales, multe sarmalute la viata ei, cu o geanta neagra pe care o tine de toarta in mana stanga, cu o sacosa alba pe care scrie "Good Buys" in aceeasi mana si cu o umbrela cu flori albastre in mana dreapta. Dar vai! Exact in calea "majestatii" sale sta un tanar inalt, care nu o observa (pentru ca statea cu spatele). Ochii doamnei James Bond se bulbuca (e corect, m-am uitat in DEX) brusc si infricosator pentru cei din jur, iar buzele i se tuguie ca si cum un ... ceva i-ar fi intrat in...popou. Cu un aer extrem de ofuscat incepe si tuseste usor, fara a spune nimic, desigur. Tanarul nu aude, are castile in urechi si asculta o muzica "satanica" (care, desigur, era jazz). Doamna, care nu concepe asemenea nesimtire, se uita in jurul ei, sa vada daca nu cumva ii sare cineva in ajutor, pentru ca ce i se intampla e de-a dreptul jignitor. Dupa un timp de asteptare (timp in care alte 2 persoane asteapta ca ea sa se deplaseze), doamna decide sa-si faca dreptate. Ii trage tanarului cu umbrela in picior (din greseala, sigur!) si se aseaza umila pe scaunul liber din spatele tanarului. Pe intreg parcursul drumului are aerul acela (repet, ACELA) de victima, cu ochii aproape inlacrimati de nervi, uitandu-se melancolic in zare, gandindu-se cum "pe vremea ei...". Buzele, desigur, sunt la fel de tuguiate. Muschii fetei nu se i se misca aproape deloc, dar atitudinea este mai mult decat suficienta. O alta "tanara din ziua de azi" (ca si cum ar fi putut sa fie si din ziua de alaltaieri), se urca in autobuzul in care acum miroase si a ciorba de potroace si ramane in dreptul doamnei Bond, suspendata de bara prea inalta pentru ea, si incercand sa-si tina toate "boarfele" cand mai "ne-zburatoare", pt a nu lovi pe cineva. Tin sa precizez ca autobuzul era mai mult decat semi-aglomerat acum. La o curba periculoasa, luata cu extrema precizie de catre sofer, toata lumea incearca, te-miri-cum, sa ramana cu "picioarele pe pamant", sau, mai bine zis, "cu capul pe umeri". Tanara roscata de langa Doamna de Caca-n-Stuf (nume ramas in istorie) , se dezechilibreaza si ea, atingand usor cu geanta umarul drept al Doamnei. Mare greseala! Isi cere scuze imediat, desigur, dar suferinta incredibila de pe fata Caca-n-Stuf-istei si binecunoscutul "ntz-ntz-ntz-istul" o face pe fata sa intrebe extrem de ingrijorata "cat de tare a LOVIT-O". Doamna este obosita. Nu mai vrea nici sa raspunda. Isi ia din nou aerul de victima ispasita si umila a acestei societati care "se duce de rapa", si se multumeste a da sfaturi unui domn de langa ea, privind operatiile la ochi (ea n-a facut nici una), mersul trenurilor (dansa circula numai cu masina mica a fiului), s.a. Autobuzul trece pe langa o bisericuta. O, da! Doamna este credincioasa, este chiar o martira! Se inchina plina de evlavie, de 4 ori, apoi se sobeste intre dinti, caci mancase "o fripturica", inainte sa plece de acasa (stiu ca azi e vineri si se tine post, dar dansa are probleme cu stomacul, nu poate). O doamna vorbeste in ungureste in spatele Domniei Sale, aceasta intorcandu-se catre domnul din stanga ei si blesteama ungurii de toate cele. Si, cum probabil va imaginati, domnul de langa era chiar sotul unguroaicei din spate. E, o mica gafa. Se intampla si la case mari, "nu-i problema". Ajunsa la usa, dupa o ridicare chinuita de pe scaun, actiune care s-a soldat cu 2 coate date in gura ungurului de langa (din greseala!), intreaba pe cineva din fata daca "coboara la prima". Datorita tonului ei poruncitor, omul spune ca "da", chit ca, de fapt, mai avea o statie de mers si coboara repede, de frica, calcand intr-o baltoaca si murdarindu-se tot. Ntz-ntz-ntz...

luni, ianuarie 26

In ziua in care...
- am vazut aceeasi 2 chinezi pitici (unul in cabina telefonica, celalalt langa), de care mi-am imaginat si de data asta ca sunt 2 mafioti periculosi;
- am trecut pe langa vitrina unei cizmarii, in care cizmarul se vedea holbandu-se fascinat la amigdalele unui mos cu limba umflata, extrem de urat;
- am vazut cerul luminat parca de neoane, oglindindu-se in una din cele 238701746`264-`4 "mai jegoase balti"din Bucuresti;
- natura a tinut mortis sa-mi reaminteasca ca eu am 2 maini STANGI, si ca singura modalitate prin care as scapa de una dintre ele, ar fi sa o tai;
- am vazut proful ala constipat, fost securist, cu servieta lui mirosind a comunism, calcand intr-un rahat intins;
- am decis ca eu iubesc cafeaua mai mult decat credeam si ca ma doare in cot (ca sa nu zic altceva) ca asta a devenit un cliseu;
- am observat ca sunt mai dezordonata decat dezordinea in sine;
- m-am chinuit sa aprind porcaria asta de calculator , tremurand ca un drogat in sevraj;
- un grasut cu falcute pufoase mi-a zambit intr-un fel care se voia a fi senzual;

...in aceeasi zi tu:
- iti dai seama ca ai fi vrut sa aflii daca pielea mea are intr-adevar gust de lamaie, asa cum ti-ai imaginat;
- vei simti ca ceva lipseste din viata ta, dar vei trece cu vederea sentimentul asta, nevrand sa te gandesti prea mult la el;
- te vei speria de moaca mea, care-ti va aparea in farfuria cu supa instant pe care ti-ai "gatit-o";
- vei dori sa zburzi cu mine de mana pe strazile gri de care nu ti-e dor;
- iti vei blestema zilele ca ti-ai pierdut 1.58 minute din timpul tau oarecum pretios, citind porcariile astea, cu toate ca vei mai simti dorinta total bizara de a le mai citi si in alta zi;
- te vei gandi ca randurile astea-ti sunt adresate tie, gand care nu-ti va fi niciodata confirmat si tu stii asta.

P.S.- habar n-ai/nu vei avea ca astea-s scrise despre tine, asa cum nici eu nu am/nu voi avea habar de asta.

sâmbătă, ianuarie 17

      Amandoi vedem bara aia de sus. E la fel de rece, de dura, de rosie, pentru amandoi. Amandoi putem sa ne izbim testele de ea. Ar fi la fel de dureros, de sfasietor. Cum am proceda? Tu: O vezi, mergi calm, agale spre ea, nu calculezi distanta dintre capul tau si ea, nu iei in calcul probabilitatile de a te lovi sau nu, nu faci ipoteze. Doar mergi spre ea, sigur pe tine, calm, extrem de calm. Ajungi in dreptul ei, nu te opresti, nu eziti nici o clipa, tii ochii larg deschisi, nici macar nu clipesti. Te lovesti de bara. Ok. Pui mana, vezi daca e grava rana. Daca e grava, mergi la un doctor bun. Nu alergi. Nu suni pe nimeni sa te ia cu masina si sa te duca la doctor. O iei tu usor, la o mica plimbare spre doctor, chiar daca din cap sangele iti tropaie pe fata. Eu: Vad bara, incep sa merg spre ea, nu calculez nimic, nu stiu ce distanta e intre capul meu si ea, nu iau in calcul nici o probabilitate. Apoi incep sa merg din ce in ce mai tare inspre ea.  Alerg inspre ea cu cea mai mare convingere ca acolo trebuie sa ajung. Alerg. Ajung in dreptul ei. Acum exista 2 posibilitati: fie ma opresc la 3 centimetrii in fata ei, fie continui sa alerg, ma izbesc de ea teribil si apoi ma asez turceste, plangand, urland de durere, negandindu-ma macar la existenta doctorului.  
          Asta e mica diferenta dintre noi. Poate unica. 

vineri, ianuarie 16

Iernatic.

            Ninge. "Domnii astia de Sus se bat cu perne", imi zic. Imi si imaginez: copii grasuti, blonzi, bruneti, carliontati, cu breton, tiganusi, evrei, stirbi, cu coatele julite se zbenguie si isi izbesc perne pe unde apuca. Sfantul Petru are in mana o matura pe care o flutura si zbiara la ei sa inceteze. "Ati innebunit? Sunteti bolnavi?" Haos total. Ce, crezi ca acolo nu se poate? Urlete, tipete, rasete, ranjete. Sunt in autobuz. O doamna grasa se aseaza in fata mea. Are o haina de blana falsa, o fusta cam scurta, cizme negre sclipicioase, ruj extrem de roz, sprancenele desenate cu creioane colorate, si niste inele imense pe degete, in forma de flori si stele. Pe trotuar- nimeni. Numai niste pasi mari si desi ale unui barbat grabit, de vreun metru 87, cu caciula neagra pe cap, cumparata de mama la ultima aniversare (si pe care o uraste din toata fiinta lui), cu o geaca lalaie, curganda si sleampata pe el. Se grabeste la logodnica lui. De data asta va fi curajos. Ii va spune TOT. Pe strada- mocirla. Saracii fulgi... de ce trebuie sa cada pe asfaltul asta fara viata? Da, stiu ca stii. Stiu ca simti ca mi-e dor de tine. Un miros de scortisoara imi intra pe nari si brusc imi invadeaza creierul. Imediat imi apare imaginea ta, stand pe scaun si decojind cu grija maxima o portocala zemoasa si carnoasa, ca si cum ai fi dezbracat o femeie. Tot timpul ma amuza felul tau cumva infantil si naiv de-a da  importanta exagerata unor actiuni asa banale. Iti si vad fata, incruntata, extrem de ingrijorata. De parca in portocala aia se afla Secretul, Esenta. Da, poate ai dreptate. Detaliile creaza Intregul.

           (Nenea Beethoven era cam suparat. Rare momentele in care e nostalgic, melancolic. Imediat isi aminteste ceva, un ceva care l-a obsedat in trecut, dar pe care reusise sa-l uite, si izbucneste iar o furtuna. Frica, angoase, temeri, limite.)