Eu cred ca Dumnezeu ne inteapa pielea cu o scobitoare. Sa inspire. Sa expire. Sa respire. Sa intre si sa iasa tot felul de lucruri din noi. Da, oricat am nega noi, asa e. Oricat ne-am gasi scuze - "suntem timizi, domnule", "nu mai avem incredere", "suntem distanti", suntem gauriti! Dumnezeu, inainte sa ne bage la cuptor, ne-a intepat. Sa nu ne umflam. Sa nu explodam. Sa rasuflam.

Urcam scarile blocului mirosind vesnic a canal si diverse lichide de pisici. Urcam cu mersul meu de gazela pitica si un pic stangace, pe ritmurile senzuale ale lui nenea Tom Jones, de la tiganii din curtea de langa. Si ma gandeam eu asa, cum ma gandesc de obicei. Ghici la ce ma gandeam: la ibricul meu de cafea. La cafeaua mea zilnica. Imaginea ibricului imi aduce in fiecare zi aminte de ceva. De fapt, e aiurea sa spun ca-mi aduce aminte. Desi... In fine, ma duce cu gandul la un cazan mare, in care ard suflete. Unele se ridica, zboara, danseaza. Nu trebuie sa te gandesti la flacarile Iadului. Uita asta. Ia-o un pic altfel. E interesant ce iese din apa pe care o pui pe foc, din cele 3 si un pic lingurite de zahar si cele 3 de cafea. Asta e. Pui pe foc un lichid, un intreg, mai adaugi niste zahar, cafea, plante, condimente, etc. si lucrurile se transforma. Iese un alt intreg. Cu o alta culoare.

In Requiemul de Mozart, tristetea nu e sfasietoare, nu e patetica, nu e urlata. E impacata. E nostalgica, e pura. Si impacata. Nu rupe camasa de pe el.