... si alte zile.

... discutam cu cineva si ma simteam ca un casetofon. Aveam o caseta pe care o derulam, fara sa gandesc deloc ce zic. Ba mai mult, caseta nu-mi apartinea catusi de putin.

Ce sa mai zic de zilele in care ma intalneam cu persoane dragi, asa zis "apropiate" si nu puteam nicidecum sa ies din bula mea transparenta (dar existenta) si sa comunic cat de cat cu ei. Aveam senzatia ca eu sau ei apartinem altei povesti. Ca si cum Alba-ca-Zapada avea 3 iezi, in loc de 7 pitici.

Apoi, erau bine-cunoscutele zile in care n-aveam chef decat sa plang. Numai ca n-aveam motiv. Nu-i nimic, inventam unul. Asadar, la inceput, plansul era putin regizat, lucrat. Dar cu cat plangeam mai mult, cu atat el devenea mai real si mai sfasietor. Asa de real, ca nu-l mai puteam opri nicidecum.

Si mai erau...