Amandoi vedem bara aia de sus. E la fel de rece, de dura, de rosie, pentru amandoi. Amandoi putem sa ne izbim testele de ea. Ar fi la fel de dureros, de sfasietor. Cum am proceda? Tu: O vezi, mergi calm, agale spre ea, nu calculezi distanta dintre capul tau si ea, nu iei in calcul probabilitatile de a te lovi sau nu, nu faci ipoteze. Doar mergi spre ea, sigur pe tine, calm, extrem de calm. Ajungi in dreptul ei, nu te opresti, nu eziti nici o clipa, tii ochii larg deschisi, nici macar nu clipesti. Te lovesti de bara. Ok. Pui mana, vezi daca e grava rana. Daca e grava, mergi la un doctor bun. Nu alergi. Nu suni pe nimeni sa te ia cu masina si sa te duca la doctor. O iei tu usor, la o mica plimbare spre doctor, chiar daca din cap sangele iti tropaie pe fata. Eu: Vad bara, incep sa merg spre ea, nu calculez nimic, nu stiu ce distanta e intre capul meu si ea, nu iau in calcul nici o probabilitate. Apoi incep sa merg din ce in ce mai tare inspre ea.  Alerg inspre ea cu cea mai mare convingere ca acolo trebuie sa ajung. Alerg. Ajung in dreptul ei. Acum exista 2 posibilitati: fie ma opresc la 3 centimetrii in fata ei, fie continui sa alerg, ma izbesc de ea teribil si apoi ma asez turceste, plangand, urland de durere, negandindu-ma macar la existenta doctorului.  

          Asta e mica diferenta dintre noi. Poate unica.