Imi place uneori sa cred ca Timpul are o ruptura, o crapatura mica, o gaura, ca cea a unei sosete, in dreptul degetului mijlociu. Intelegi? Soseta e perfecta, e solida, cu exceptia acestei mici gauri. Da... imi place sa cred ca eu sunt gaura din dreptul degetului mijlociu. Ca eu, in mine e o crapatura a Timpului. Poate chiar singura. Alteori, imi place sa cred ca sunt oarba, nu vad absolut nimic, nici o lumina, nici o forma. SI atunci, celalalte simturi mi se acutizeaza, devin mai "simtatoare". Asa ca incep sa aud norii cum se tarsaie pe cer, frunzele cum se mangaie una pe alta pe obraz, copacii cum gem, porumbeii cum tropaie pe iarba ca niste cai uriasi. In alte dati, in mijlocul unei conversatii extrem de aprinse, devin surda si incep sa vad extrem de clar totul: fac radiografii, vad muschii persoanei care imi vorbeste, ii vad porii dilatandu-se, puful de pe piele cum flutura in vant, liniile curbe de pe buzele crapate de vant. Azi, de exemplu, m-am gandit ca sunt...invers. Oamenii atarnau cu capul in jos, lipiti de cimentul de pe cer, un barbat elegant isi plimba copilul, cu caruciorul care plutea deasupra ierbii, care crestea din pamantul cerului. Gravitatie? Nu cunosc conceptul asta. Nu azi. Nu atunci, nu acum. Iar in unele zile ma mint, spunandu-mi ca nu simt nimic si astfel, nu disting nimic din ce ating. Asa ca ating o vaza cu gura sparta, gandidu-ma ca-ti ating obrajii, gatul, ochii, genele. Nu, nu e nimic rece, pentru ca nu simt nimic. Doar imi imaginez ca simt.

Da, e ingrozitor de trist cand imi aduc aminte ca simt, ca vad, ca aud, ca gust, ca miros. dar cel mai trist moment e cand realizez ca tot ce simt, vad, aud, gust, miros e REAL si ca eu.... exist, traiesc si sunt reala.