Flori, iarba si acadele

        Mi s-au mototolit florile. Pe bune! Ai observat vreodata ce aspect ciudat au macii? Nu inteleg de ce imi plac. Nu sunt deloc frumosi. Au petalele sifonate, ca o camasa rosie, veche, care zace in sifonierul unui barbat de peste 50 de ani, si care nu mai poarta camasa "pentru ca nu-i mai vine" (de fapt, a urat camasa respectiva toata viata, dar a trebuit s-o poarte, ca i-o daruise nevasta-sa). Si tulpinile! Sunt atat de subtiri, de strambe, de stafidite! Exact ca spinarea unei babute mici, schiloade, cu scolioza si cifoza. Da, bine, nu "babuta", ci "femeie in varsta", multumit? Tare ciudate flori. iti dau permanent impresia ca au fost scoase dintr-un sertar, unde au zacut mult timp, fiind scoase in graba si puse intr-o vaza, "sa dea bine".

       Ma gandeam... oare de ce nu exista un parfum cu aroma de "Iarba-verde-proaspat-tunsa"? Sau de ce nu exista acadele cu gust de lacrimi? Sau crema de corp cu parfumul tau?

       Lalelele ... alte ciudatenii. N-au nici un dumnezeu. N-au miros, sunt simple, nu sunt frumoase, sunt chiar seci. Au tulpina ca un bat, fasa sa aiba macar o frunza. Sau au? Oricum, sunt niste flori fara sare si piper. Nu ai cum sa le definesti. Poti sa spui despre ele doar ca sunt... lalele. Atat si nimic mai mult. Normal ca le ador.

       Tu nu stii. Nici eu nu stiu. Dar, la un moment dat, poate chiar intr-o oribila zi de toamna, o sa ne revedem.

      Sigur, si mai sunt si momentele cand totul in jurul meu se petrece cu o viteza extrem de mica, cand un pas pe care altadata nici nu-l simteam pare acum o vesnicie, cand o atingere fugitiva si neinsemnata imi raneste acum pielea, pielea celuilalt intrand parca in pielea mea, ca cerneala intr-o sugativa, cand o privire timida ma hipnotizeaza, imi patrunde in cele mai ascunse ganduri, privindu-mi intreaga fiinta, nu numai ochii, cand un sunet scurt ma face sa surzesc, sa ma cutremur, cand un miros ma sufoca. 

      Cand se intampla asta, nu pot sa fac altceva decat sa-mi inchid ochii si sa plang.

      Te asigur ca nu sunt prostii. Si tu le-ai trait de nenumarate ori, dar n-ai stiut sau n-ai vrut sa inchizi ochii si sa plangi. 

      In momentele astea nu trebuie decat sa fii ca un burete. Banal si patrunzator. Exact ca o sugativa. Doar sa stai sa sa astepti. 

      Trebuie sa fii transparent.

Simplu: de ce?

De ce tanjesc atat de mult dupa tine, de ce te doresc cu atata ardoare, de ce am impresia ca sunt dependenta de tine, de ce ... cand tu esti, de fapt, parte din mine?

De ce azi lacrimile mele erau cremoase?

De ce am uneori impresia ca joc intr-o telenovela proasta si ma astept ca, din moment in moment, sa apara Jose Armando si sa-mi spuna ca, de fapt, mama nu e mama, ci tata?

De ce uneori calc, merg, alerg, si nu simt pe ce calc, merg, alerg?

De ce mi-e adeseori dor si nu stiu de ce mi-e dor?

De ce Timpul nu ma asculta niciodata? De ce ma trage dupa el fortat, de ce nu ma lasa sa ma asez turceste si sa ma odihnesc putin?

De ce propria-mi pisica, care miroase vesnic a zarzavat, ma priveste ca pe o creatura bizara si imi trage cate un bobarnac peste fata de cate ori are ocazia, poate-poate ma trezesc?

De ce de ziua Muncii nu muncim?

De ce ascult melodia asta, stiind ca si tu o asculti, chiar in momentul asta, si stai cuminte pe scaun, cu mainile impreunate la piept?

De ce am permanent nasul vinetiu, lasand impresia de alcolica, cand afara sunt 30 de grade?

De ce pun atatea intrebari, desi stiu ca or sa ramana vesnic fara raspuns?

Si, ca sa reformulez intrebarea (ultima) : De ce pun atatea intrebari, nevrand, de fapt, nici-un raspuns?

Nota: cand eram mai mica decat sunt acum, am invatat ca "nici-un" se scrie asa, cu cratima si refuz sa-mi schimb cele invatate si sa-mi contrazic invatatoarea!