Requiem

Toti oamenii mor. Doar ca mor... diferit. Nu ma refer la momentul, secunda sau la imprejurarile in care mor, ci la "tipul" de moarte.

Unii mor din clipa in care se nasc. Trist. Altii mor doar o perioada si doar pentru o singura persoana. Poate invie, poate nu. De cele mai multe ori, peroana moarta (nu fizic), iti apare in viata in momentele cele mai banale, in momentele in care Nimic n-ar trebui sa se intample. In cana cu ceai, de exemplu, in timp ce amesteci cu lingurita primita pomana si observi ca se creaza un fel de spirala dintr-un fel de spuma. Atunci fata celui/celei mort/moarte iti apare acolo, invartindu-se.

Altii, desi mor fizic, nu mor niciodata. Le simti aerul in casa, le auzi respiratia domoala in momentele linistite, le simti zambetul, te cuibaresti in patul pe care ei ti-l incalzesc, pui capul pe perna unde ei si-au linistit gandurile. Oamenii de genul asta nu pleaca niciodata din casa unde au trait. Se cuibaresc permanent in obiectele din casa, in fibrele din perdele, in pamantul muscatelor de pe pervaz. Sunt acasa la ei si nu pleaca. Da, cateodata le mai auzi si sforaitul grav de pe fotoliul portocaliu de catifea din sufragerie. Fotoliul nu mai exista. Mergi pe hol si atingi cu varful degetelor tapetul de pe pereti... E inca cald. Mirosul de paine cu margarina, taiata in forma de "soldatei", ceaiul la plic, tava de argint innegrita si aerul acela galben, cald, care plutea in casa revin. Rar. Dar mai mult n-am suporta.

"-Poti sa pui si trei lingurite de zahar, nu ma deranjeaza. Si raceste-l, te rog!"

Minge, curva, rahat, spirala.

Se pot spune multe. Si intotdeauna se vor spune multe.

Se poate spune ca viata e o spirala, pe care, tot invartind-o, ai impresia ca se inalta. Dar e doar o iluzie optica. Se invarte, se misca, dar nu se inalta.

Se mai poate spune ca viata e o minge- de fotbal, de tenis, de ping-pong. Marimea, de data asta, nu conteaza. O minge careia i se da un sut, de undeva, din "offside". Pentru unii, sutul e puternic, in sensul in care mingea se invarte ani, zeci de ani in sir, insa pentru altii sutul e mai slab (poate nenea care a dat sutul avea febra musculara, dupa atatea alte suturi). Si mingea asta nu face altceva decat sa se rostogoleasca. Pe drumul ei, mai trece prin cate o baltoaca, mai trece printr-un rahat (uscat sau proaspat), mai trece printre fire de iarba tinere si fragede, cateodata este si ninsa, si asa mai departe. Si sa nu uitam momentele in care se rostogoleste peste un ac ascutit sau cui ruginit. Ei, de atunci incolo incepe sa fasaie si se rostogoleste mult mai greu ca inainte. E putin flescaita. Dar nu se opreste. Nu, nu, nu se opreste. Continua sa mearga asa, sontac-sontac, pana cand, cei drept, tot aerul din ea se pierde si atunci (in sfarsit!) se opreste. Ideea e ca avand forma asta rotunda, se invarteste intotdeauna in jurul propriului ax, exista un punct chiar in mijloc, care indiferent de rahati (uscati sau proaspeti), de ace, de cuie ruginite, de fire de iarba, de gropi, de baltoci, de pietricele sacaitoare, ramane invariabil. Si acum intervine conflictul: unde trebuie sa ajunga mingea? Exista vreo poarta, vreo gaura, in care trebuie sa intre? Exista vreo strategie, vreo logica? Sau nici nu conteaza?

Da, se mai spune si ca viata e un rahat. Sincer, cred ca e prea simplu.

Si se mai spune si ca viata e o curva. Ma abtin, nu am avut de-a face cu asa ceva.

Mai taci? Mai zambesti?

Mai taci zambind? Mai zambesti tacand?