Azi.

 Sfarsit de noiembrie. Simfonia nr. 5, Beethoven. Atmosfera incremenita. Ger gri. Vantul doare. Aerul ustura. Linistea asurzeste. Ma las condusa de vant, intr-o directie necunoscuta. Mi-e frica, dar nu ma impotrivesc. Idei obsedante imi valseaza in minte. Cuvinte care se tot repeta la nesfarsit, din ce in ce mai tare. Sunete care imi zboara prin tot corpul. Sentimente de mult ascunse intr-un ungher, care acum navalesc afara. do minor, tonalitate care iti patrunde in fiecare celula si o sfarama. Card de ciori care croncane deasupra mea. Sunt atat de inghetata, incat imi simt oasele cum scartaie. Aud in spatele meu niste pasi. Ma intorc. Nimeni. Norii negrii de pe cerul alb imaculat, se misca extrem de repede, fug unul dupa altul. Unde fug? Vantul ma poarta din ce in ce mai repede. Unde? Corzile intreaba, flautul raspunde. Sunete marete, maiestoase. totul in jurul meu explodeaza. Pamantul se surpa, tulpinile copacilor se crapa, felinarele se sparg in mii de bucatele, norii se rup, ciorile urla si se strang intr-un card imens, acoperind tot cerul. Luna e acoperita. Nu mai exista. Timpul? Care Timp? Care Ore? Care Minute? Care Clipe? Izbucnesc intr-un ras isteric, sinistru. Ma simt ca un gandac, in fata unei imensitati. Musca in agonie. Ma opresc brusc din ras. Solo de oboi. O lacrima imi incalzeste obrazul inghetat, sapand un sant in el. Imi ajunge pe buze si mi le umezeste. 

      Exact. Stalactita.

Gusturi noi - acum.

         Da. Esti un actor care se joaca cu personajele sale permanent, schimbandu-le ca pe chiloti. Esti un scenarist care-si scrie lucrarile complicat, cu rasturnari de situatie, cu dramatism, poate chiar cu patetism. Esti un pictor care-si infatiseaza zilele viitoare in tablouri. Esti un scriitor care-si pune visele pe hartie. Esti un muzician care-si exploreaza dorintele prin intermediul notelor. Esti un director organizat. Totul este bine planificat. Totul este organizat. Stii ce vei face, stii cine vei fi, stii ce vei simti, ce vei spune. Te vei zbate pana la sfarsit (daca exista acest Sfarsit). Pana atunci nu-ti permiti sa iei nici o pauza, nu-ti permiti sa te opresti nici o clipa. Continui sa fugi, sa zbori, sa "orbecai".  N-ai timp de "acum".  "Acum-ul" te tine pe loc, te constrange, te limiteaza. Nu cunosti notiunea asta. Nu cunosti "acum-ul". Cunosti "secunda urmatoare", cunosti "maine", cunosti "viitorul". "Acum-ul" ti-e total necunoscut. Pana aici, foarte frumos.  Inghiti "acum-ul" ca o baba care inghite pastile fara sa stie ce sunt si la ce o ajuta. Asa, din instinct. Fara sa-i simti gustul. Intrebarea e: daca nu simti gustul "acum-ului", cum vei simti gustul "atunci-ului"?