Mi-era teribil de cald. Simteam cum pielea incepe sa-mi transpire din ce in ce mai mult. Simteam ca se sufoca. Ea, nu eu. Porii parca se inchideau si pielea mea nu mai respira. Intre degetele de la picioare mi se unduia vantul ala fals, plastic, improvizat, de la ventilator. Degetele de la picioare erau singurele care respirau din mine. Ma uitam pe tavan fix, atent, concentrat. Dar ma uitam in gol. In momentul ala, in clipa aceea linistita, in locul acela in care nici un rau nu putea patrunde, am simtit cum explodez. Pielea de pe spate a inceput sa mi se crape usor, ca un material textil. Ca bumbacul, care se rupe atat de firesc, atat de natural. Nu ma durea nimic, simteam doar cum se crapa usor. Coastele-mi firave ieseau rand pe rand, ca niste scobitori printr-o maslina. Firesc. Mi se parea atat de natural ce se intampla, de parca mi se mai intamplase de mii de ori. Si totusi, eram constienta ca e prima oara. Stateam cu ochii atintiti in continuare pe tavanul inundat, cu mainile sub ceafa, calma. Sira spinarii mi-a taiat pielea de pe spate ca un cutit intr-o bucata de unt. Lacrimi de fericire mi se strangeau usor in ochi, una cate una. Se adunau acolo. Una a luat-o la vale, s-a dus inspre ureche. Era randul celei din ochiul drept acum. Amandoua mi-au intrat in urechi. M-am gandit adesea: oare poti face otita din cauza lacrimilor din urechi? Se poate infecta?
Totul s-a oprit in momentul ala. Intreaga-mi fiinta luase o pauza. Meritam. Era cazul. De mult asteptam. De mult imi doream sa mor putin. Sa ma odihnesc putin. Niciodata nu m-ai intrebat daca vreau asta. Alergi ca un dement si ma tragi dupa tine. Ma tii strans de mana si ma tragi dupa tine. Dar de ce nu ma intrebi? Poate am obosit, poate vreau sa stau putin, sa-mi trag sufletul. Acum am reusit. Mi-am smuls mana din mana ta.
Fugi tu inainte, te prind si eu din urma!
