Imagini

2011-05-27T09:55:00.002+03:00

In momentele in care esti in autobuz, stai fund in fund cu o doamna plinuta, cu usturoi verde in sacosa, te uiti pe geam si vezi alti oameni care stau in autobuz, fund in fund cu alte doamne plinute cu usturoi in sacosa si care se uita pe geam. Atunci te gandesti la ziua de ieri. Franturi de imagini iti inunda mintea, ca niste piese de puzzle din 3 puzzle-uri diferite, amestecate din neglijenta. Incerci sa le pui cap la cap, sau macar sa le conturezi mai bine, poate sa le colorezi putin, sa fie mai clare. Sa maresti focus-ul. Sa dai zoom pe cate-un detaliu. Fulgii de salcam (sau plop?) din camera, dimineata. Unul ti se aseaza pe obraz. Lipita de bratul drept, pisica, torcand ostentativ, ca sa te trezesti. Maica-ta injura din camera de langa, ca toate sosetele subtiri, de culoare pielii, put. Dai la o parte toate firimiturile astea si simti iar fundul moale al vecinei de autobuz. E putin mai jos decat al tau, ceea ce inseamna tu esti mai inalta. Zambesti satisfacuta. Apoi, incepi sa auzi ceva de la care parul de pe maini incepe sa tresara. Un tip cu o gura imensa si un zambet occidental vorbeste franceza. La telefon. Cu o romanca, probabil, careia tine neaparat sa-i arate cat de sarmanti sunt ei, frantujii. A convins-o. Inchide telefonul, dar zambetul vrajitoresc persista.

Te intorci la imaginile tale. Peisaje portocalii din Portugalia, miros de flaut statut, mesaje albastre din Anglia. Numai firimituri.

Scuturam fara de masa?

Povestea scobitoarei.

2011-02-11T17:32:00.004+02:00

Aceeasi scobitoare. Acelasi suflet. Aceeasi scobitoare in suflet.

Nu mai tin minte exact cand am inghitit-o. Dar tin minte cand m-a gadilat prima oara. Era o senzatie noua, nemaiintalnita. Am chicotit. Apoi am intrebat dreapta-stanga, pe la cunoscatori, pe la experimentati intr-ale scobitorilor, daca e normal sa fie acolo si sa ma mai si gadile. "O, e normal. Nu trebuie sa-ti placa, dar trebuie sa o accepti, ca picioarele urat-mirositoare ale sotului." Am acceptat-o. Mi-am asumat-o. Era scobitoarea mea. Incet-incet, a inceput sa ma gadile din ce in ce mai tare. Nu mai era discreta, subtila. Era directa si tinea neaparat sa ma amuze. Am inceput sa rad. In hohote. Dupa fiecare hohot, dureri abdominale. "Si astea sunt normale, fii fara grija. Nu ai muschii indeajuns de antrenati, de aia. Dar in timp, se antreneaza si aia." Hohotelor li s-au alaturat niste lacrimi. Lacrimi de ras. Dar erau lacrimi. Ochii mi se inroseau, muschii fetei mi se contractau, imi curgeau mucii iar rimelul imi ajungea in gura. Din zambet cochet de domnisoara neinitiata in ale zambetelor, in rictus inghetat si dresat. Nu mai era amuzant. Cunoasteam poanta. Unde mai pui si ca am auzit de la cineva ca poti muri sufocat de rasul provocat de gadilat. Razi pana nu mai ai aer. Asa ca am incercat sa nu mai rad. Si am reusit. Nu mai rad. Dar atunci, de ce s-o mai tin? De ce sa n-o scuip?

2011-02-09T21:39:00.002+02:00

Ieri. Seara. Cobor din autobuz. Ma uit in sus si vad ca e ospat mare in Imparatie. Sfintilor le-au cazut firimituri din gura, direct pe cer. Sefu' ce face? Cred ca-si taie unghiile, ca uite, un varf de unghie i-a cazut si lui pe cer. Noi zicem ca e Luna.

Dar tu? Tu ce faci? Cred ca tocmai mi-ai trecut prin fata, cumva. Ti-am simtit mirosul pielii. Pielea ta miroase a aluna ranceda. Alune veche, statuta, uitata de mult pe o masa. O aluna pe care n-a bagat-o nimeni in seama. O aluna nedorita.

O vreau eu.

Canapea noua, saltea veche

2010-12-31T18:07:00.007+02:00

Imi simt inima in saltea. O aud acolo, ascunsa sub husa rosie, imitatie de catifea. Aud si vocea vecinului de sus, care se barbiereste in timp ce nevasta-sa se uita la stiri, isi face unghiile de la picioare si se intreaba de ce se pregateste atat, ca doar seara asta nu e cu nimic speciala. S-au adunat multe voci in saltea. Multe batai de inima calme, mltumite, panicate, emotive. Multe sforaituri.

N-am mai scris de mult. Ai sa razi poate (de fapt, stiu ca nu avem acelasi tip de umor), dar uneori mi-e frica sa scriu. Nu spun ca nu-mi place. Stii ca da. Doar ca mi-e frica de ce-o sa iasa din mine. Suna a cliseu? Si ce daca? Cred ca e interesant sa citesti lucrurile astea obiectiv, rece. Cuvintele isi pierd caldura pana ajung la tine. De la mine pleaca dezbracate. Nu de secrete. Au si ele secretele lor, pe care nici eu nu le stiu. Ele sunt personajele principale, nu eu. Ele ma folosesc pe mine, nu eu pe ele. Da, si cum ziceam. Cuvintele pleaca de la mine calde si dezbracate. Dar pana ajung se imbraca, se ascund si isi strica temperatura.

Eu nu-mi ascund lucrurile sub saltea. Eu le ascund in saltea. Imi place sa le aud cum traiesc acolo de cate ori imi culc capul intr-o parte.

2010-10-16T22:52:00.004+03:00

Parca te si vad...

Singur. Gol. Pierdut in corp. Mergi frenetic de sus pana jos. Zilnic. Poate iti gasesti locul. Poate n-o sa te mai doara. Nu-ti vine sa crezi ca a uitat de tine. Dar cum poate? Cum? Doar tu, eu, noi, NOI suntem cei mai importanti. Poate nu tu. Dar eu da.

"-Nu stiu cum sa-ti zic, duduie draga, da' eu ma simt cam dezorientat. Adica nu ma simt, ci SUNT. Sunt dezorientat si ma simt pierdut. Da, asta vroiam sa zic. Pare-mi-se ca m-ai cam uitat. Ai uitat pactul. Ai uitat de ce esti si de ce sunt. Si de ce traim impreuna. Ca asta e: o convietuire. Da' trebuie sa avem grija unul de altul. Nu stiu daca intelegi, dar unul fara altul nu prea merge. Cam ai nevoie de mine, nu uita. Da, si eu am, ce-i drept. Ai promis ca faci ceva cu scobitoarea aia care ma tot gadila. Ai promis! Si eu nu uit. Sa stii ca e inca acolo. La inceput era haios, radeam, ma simteam bagat in seama. Acum e deja enervant. Stii ca se poate muri de gadilat? Zau. Am auzit de cineva care a fost gadilat pana n-a mai avut aer. Nu din cauza gadilatului n-a mai avut aer, ci din cauza rasului provocat de gadilat! E foarte nasol. Scoate-o domne', odata! Gata cu joaca! Bine, drept sa-ti zic, nici macar scobitoarea nu ma deranjeaza asa tare, m-am obisnuit cu ea, face deja parte din mine, cumva. Ce ma framanta, ce ma scoate din minti ("din minti", auzi!), e ca nu-mi mai gasesc locul. Pur si simplu. Alerg intr-o directie, apoi ma razgandesc, ma duc in cealalta. Apoi ma gandesc ca poate alergand, trec pe langa loc fara sa-l vad. Stii tu- "graba strica treaba". Asa ca o iau mai usor. NU mai alerg, merg. Merg si eu ca voi, oamenii. Cu mainile la spate, spatele drept, privirea tantosa. Daca as avea si sani, zau ca mi i-as pune pe tava. Dar de, n-am. Asa, si cum spuneam: merg agale, ma uit atent stanga-dreapta, analizez, incerc sa-mi amintesc. "Numai uitand tot ne putem aminti cu adevarat." In fine, nu gasesc! Ma duc zilnic, intelegi? Zilnic. O iau frumos, de la sprancene si ajung 'colo jos, la degetul mic cu unghia stramba. Si nimic... Poate maine, nu?"

Poate.

2010-10-11T22:40:00.005+03:00

Zau ca...

As intra in vorba cu mine asa, pe nepusa masa, intr-o statie de metrou, pe scaunele alea rosii de pe peron. Daca eu n-as fi eu, desigur.

Mi-as tine un blog inteligent si original, de care as fi tare mandra si pe care as incerca sa-l arat tuturor unchilor si matusilor mele. Din nou, daca eu n-as fi eu.

Mi-as mangaia cateodata capul neobisnuit de mare pentru corpul neobisnuit de mic, atingadu-mi cu drag parul candva matasos. Daca eu n-as fi eu.

As incerca sa-mi spun ca sunt prea serioasa. Si mi-as spune ca firea mea nu e deloc asa, e prostesc sa fiu asa serioasa. Presupunand ca eu n-as fi, de fapt, eu.

As merge la mormantul lui Oscar Wilde, din cimitirul care sigur nu e morocanos, oriunde ar fi el, si i-as spune: "Batrane, iubesc oamenii ca tine. Totusi, e mai bine ca nu te-am cunoscut. Poate nu te-as mai fi iubit." Asta daca eu nu as fi eu, sa nu uitam.

Le-as da un telefon catorva profesori de-ai mei, datorita carora mi-am amintit de ce iubesc oamenii si i-as invita la o cafea cu lapte si zaharina. Sau fara lapte. Si fara zaharina. Numai daca, printr-o minune, eu n-as fi eu.

Mi-as lua un caine cat mine de mare, care sa-mi roada toti pantofii, toate sertarele in care zace naftalina, toate covoarele astea kitschoase, care sa se urce fara prea mari eforturi pe masa, care sa manance dintr-o farfurie langa a mea, care sa puta ingrozitor si pe care sa-l iau noaptea in brate si sa balim impreuna. Numai in cazul in care eu n-as fi eu.

M-as duce la toate mamele care rag ca niste vaci (vacile rag?) la copiii lor, pe strada, din-te-miri-ce, le-as prinde hotarat de mana si le-as spune scurt si la obiect: "Femeie, da-i lu' barbate-tu un pahar de vin rosu inainte sa va bagati in pat, poate-o avea mai mult spor. A, te-a parasit? Pai cred ca inteleg de ce." Numai daca eu n-as fi eu.

Mi-as invita un prieten bun sa circulam cu metroul, la o ora de varf si sa tipam unul la altul, spunandu-ne numai si numai fraze absurde, de genul: "Ma-ta a uitat sa-si indese meduza in ureche inainte sa vomite." Aceeasi poveste- daca eu n-as fi eu.

Dar eu sunt eu, nu? Inca.

2010-10-08T11:51:00.002+03:00

Indata ce se urca in autobuz, simti cum urechea i se strange, se contorsioneaza, se danteleaza, asemenea unui crevete pus la prajit, in tigaie. Sunetul de fundal era sinistru: 2 babe se ceartau pe o sacosa, fiecare spunand ca ii apartine, aceeasi reclama penibila la o farmacie magica, care (desigur), te ajuta sa traiesti mai mult si mai bine se derula la nesfarsit, ploaia furioasa izbea geamurile cu nesat. In tampla dreapta i se infipsese un ciob. Il simtea, dar stia ca acum nu poate sa faca nimic in privinta lui. Cum traia cu el de atata timp, va mai trai si de acum incolo, probabil. In piept, aceeasi scobitoare ii gadila aorta.

- Ma dor ochii de la atata gri uscat si inghetat.

2010-10-02T09:57:00.005+03:00

Fever...

Statea cu patura aspra si veche trasa peste cap. Incerca sa respire, dar aerul ii facea nasul sa traspire. Simtea ca fata i se umfla si ochii ii ieseau din orbite. Isi ridica mana dreapta destul de incet, ca sa aiba timp sa constientizeze miscarea (i se parea ca e important sa faca asta) si-si atinse obrazul. Era mai fin si mai neted decat de obicei. "Mi s-a intins pielea. Chiar e posibil sa crape?" Mainile ii miroseau intepator a pipi. Respira isteric iar asta o ametea. Totusi, de ce ii miroseau mainile a pipi? Cainele pe care il mangaiase pe cap mirosea asa? Avea un deja-vu. Mai vazuse lumina aia rosie deasupra ochilor, dominand-o, mai respirase aer asudat si in alte dati, mainile ii mai mirosisera a pipi acid. Si se mai zice ca fiecare moment e unic. Ea traia in fiecare zi aceleasi momente. Vedea aceleasi drumuri, oamenii nu erau aceeasi, dar erau atat de la fel, aveau aceleasi priviri oarbe, resemnate, aerul era la fel de aglomerat oriunde mergea, iar in minte ii staruia aceeasi intrebare, rostita din ce in ce mai tare, pana avea sa nu mai auda nimic altceva. De pe obraz, isi cobori mana pe san. Culmea, parea mai mare decat de obicei. I-ar fi placut in momentul ala sa aiba o pisica, care sa o muste de nas. Doar in momentul ala. Mainile nu ii miroseau a pipi, ci a peste.

(...)

... You give me fever...

Si iarasi zile...

2010-10-01T14:34:00.003+03:00

... zilele in care plecam de acasa numai ca sa simt tot felul de mirosuri. Ma agatam de ele, ca in Tom&Jerry. Asa, m-am trezit de multe ori urmarind cate-o domnisoara mergand sleampat pe niste tocuri mult prea indraznete pentru piciorusele ei virgine, purtand cu tupeu un parfum ieftin, care imi amintea mie de ceva, sau cate-un domn cu servieta si alura incontestabila de functionar scarbit de atata experienta, care isi ungea obrajii rasi o data la doua zile cu apa de colonie de pe TV, primita acum 3 ani de Craciun. Nu ma interesau oamenii. Ci doar mirosurile lor.

... si alte zile.

2010-09-29T12:34:00.003+03:00

... discutam cu cineva si ma simteam ca un casetofon. Aveam o caseta pe care o derulam, fara sa gandesc deloc ce zic. Ba mai mult, caseta nu-mi apartinea catusi de putin.

Ce sa mai zic de zilele in care ma intalneam cu persoane dragi, asa zis "apropiate" si nu puteam nicidecum sa ies din bula mea transparenta (dar existenta) si sa comunic cat de cat cu ei. Aveam senzatia ca eu sau ei apartinem altei povesti. Ca si cum Alba-ca-Zapada avea 3 iezi, in loc de 7 pitici.

Apoi, erau bine-cunoscutele zile in care n-aveam chef decat sa plang. Numai ca n-aveam motiv. Nu-i nimic, inventam unul. Asadar, la inceput, plansul era putin regizat, lucrat. Dar cu cat plangeam mai mult, cu atat el devenea mai real si mai sfasietor. Asa de real, ca nu-l mai puteam opri nicidecum.

Si mai erau...

Zile si zile...

2010-09-27T12:47:00.005+03:00

Imi placea sa stau in fata ecranului de la calculator, ore in sir si sa-mi smulg particica aia fina de piele, de la mijlocul buzei de sus. Faceam asta pana ma usturau ochii si simteam gustul de fier al sangelui meu roz si rece.

Alteori imi placea sa stau pe canapeaua stricata de atatea funduri, cu o carte in fata, din care nu citeam si sa-mi imaginez ori ca maine-poimaine voi afla ca sunt de vita nobila, ori ca bunicul meu se va intoarce De Unde E si imi va spune, fata-n-fata, cat e de mandru de mine, ori ca ce scriam va ajunge la un moment dat in mainile unui nene cu pretentii de intelectual, care, fumand isteric dintr-o tigara, va zice: "Da domne', fata asta avea ceva in cap, da' nu inteleg ce."

In unele zile ma simteam romantica, filozofica. Atunci mergeam in parc, ma asezam pe o banca si ma muscam de partea mai dolofana o palmei, pana imi lasam urma. Nu ma muscam pana la sange, ca n-aveam curaj.

In alte zile ma simteam superioara celorlalti, stapana pe orice situatie, inteleapta. In zilele alea imi certam cainele si pisica.

Alteori ma simteam asa de mediocra si urata, ca in drumul spre WC, trecand pe langa oglinda proaspat curatata, imi intorceam capul in dreapta, ca nu cumva sa ma vad.

Si mai erau si zile in care...

2010-09-24T14:56:00.005+03:00

"Simti ca si cum ai intra intr-un loc calduros, slab luminat si te-ai aseza intr-o canapea moale, in timp ce aerul de afara e rece si arid." Se trezi scrasnindu-si dintii, cu o durere slaba, dar teribil de agasanta, in partea dreapta a capului, repetandu-si in minte fraza asta. Nu putea sa-si aminteasca unde a auzit-o si de ce dumnezeu si-o repeta. Inima ii batea puternic si perfect ritmic in perna. Capul ii era deasupra pernei, mana dreapta complet amortita si-o tinea intre picioare intr-o pozitie complet nefireasca, iar picioarele intr-o pozitie de semi-broasca. Era atat de nervoasa, incat se gandea cum si pe cine exact ar putea sa omoare. Cainele din curte poate. Cu facaletul. Oare avea asa ceva in casa? Sau vecinul care-si repara casa. Cu o teava. "Nu, baltag n-am de unde gasi." In timp ce se gandea cum ar fi cel mai potrivit sa ucida pe cineva si cum ar avea cea mai mare satisfactie, isi dadu seama ca i se prelinge ceva pe fata, langa buze. Se uita pe cearceaf si vazu o pata minscula, rozalie. Isi muscase limba. "O parere dezaprobatoare din partea unei persoane ca tine nu poate decat sa ma faca sa ma simt mai bine. Lumea nu e o mireasa cu volane imaculate, zulufi dati cu ceara si zambet perfect. Suntem, in majoritatea timpului, numai niste bucati de carne. Tu ar trebui sa stii cel mai bine asta." Sigur, nu avusese curajul (inca) sa-i spuna asta tipei aleia care vorbea tot timpul tare si care se lua de ea de cate ori putea. Dar de ce sa coboare pana in curte cand putea sa omoare cainele din casa? Cainele pe care, dealtfel, in adora si pe care il crescuse de cand arata ca o jucarie cu baterii- mica, dragalasa si stricata. Nu prea mai conta in momentul asta. Putea sa-i faca cateva rani si ei. Gata, s-a hotarat: se va da jos din pat, isi va freca fara de vreo 6 ori, frenetic, se va duce la baie, va vedea vreo 3 picaturi de pipi pe WC, va urla mut in maneca de la pijama, isi va spala fata sperand ca apa va ameliora situatia (nu avea sa fie asa, desigur) si se va duce la masa, va zambi frumos la parinti si se va preface ca a dormit excelent si ca se bucura sa-i vada.

"Simti ca si cum ai intra intr-un loc calduros, slab luminat si te-ai aseza intr-o canapea moale, in timp ce aerul de afara e rece si arid."

2010-07-19T12:48:00.002+03:00

Hai sa ne credem iar speciali. Hai sa vorbim tare si raspicat ca sa le aratam celor din jur ca "noi stim, domnule!". "Voi sunteti niste naivi, traiti cu capul in alte lumi, sunteti niste depravati. Niste fraieri, ce sa mai! Dar bine ca exist eu, cel care stie." (sigur, asta nu mai e cu voce tare) "Eu una, nu stiu, domnule. Mie imi place sa descopar." "Da, da, inteleg perfect. Saraca, e ignoranta..." Hai sa ne credem artisti, oameni extra-ordinari, neintelesi, rebeli (!!!). Se simte bine, nu? Parca iti vine sa te mai trezesti si maine. Parca ai de ce sa te scoli din pat. Patetic.

Si eu m-am plictisit, sincer. Orice as face, ajung tot timpul sa scriu in acelasi mod. Si nu ma laud cu asta, zau. Nu zic ca "asta e stilul meu". Un rahat. Nu-s in stare sa scriu altfel si altceva, pur si simplu. Nu, de scremut nu ma screm.

E asa ciudata senzatia... Sa faci ceva de atatia ani, cu atata sarg, cu atata implicare pana cand nu-ti mai amintesti, efectiv, de ce. L-am asimilat. E al meu, in majoritatea timpului. Eu sunt a lui. Suntem, mai tot timpul, 1. Dar nu pot sa-mi aduc aminte de ce. De ce dumnezeu l-am inghitit zilnic, de ce m-am tavalit cu el in noroi, de ce ne-am zvarcolit impreuna de placere, de ce m-am sufocat de multe ori de nervi cu el in brate, de ce am ametit de bucurie? Nu, am sa continui sa umblu cu el in gand, in suflet, in degete, in pori, pana cand...

Sa plec? Sa nu mai stau? Sa ma intorc? Sa mai vin inca o data? Sa vorbesc? Sa murmur? Sa rag? Sa tip? Mai bine tac. Sa plang? Sa urlu? Sa tusesc? Mai bine le inghit. Toate odata. Le strang acolo pe toate, timp mai indelungat si la momentul potrivit le inghit: hap! Le dau afara mai tarziu, nu-i problema.

Nu ma mai "locuiesc"(vorba dansei). Unde palaria mea ai plecat, Cucule?

Gandac.

2010-06-12T22:31:00.003+03:00

-Cum ar fi? Tu cum ai trai din momentul ala? Ai mai trai? Sau dimpotriva- ai incerca sa te obisnuiesti cu statutul de invins, cu rolul de neputincios?

-Poate ca abia atunci as incepe sa traiesc.

-Cum, da' pana acum ce-ai facut?

- Am asteptat. Nu stiu exact ce. Eu asta fac. Astept. Chiar si cand fac ceva, oricat de productiv ar fi (sau ar parea), tot numai asta fac: astept. Ma zbat ca un gandac negru si lucitor, pe podeaua unei scari de bloc vechi. Stau cu burta in sus si dau din multele mele picioare crete si scurte. Ma misc, da. Pe loc.

- Ai spune cuiva?

- Nu. As tine-o numai si numai pentru mine. Cred ca as zambi de multe ori satisfacut ca numai eu stiu asta. M-as simti un martir, un erou, un vagabond, un cersetor care stie un singur lucru. E un singur lucru. Dar e un lucru pe care il stie numai el. Mi-as spune tot timpul ca motivul pentru care nu le spun celorlalti ar fi sa nu-i ranesc. Minciuni. Mi-ar placea asa mult sa-i vad senini si naivi iar eu sa stiu...

Metoclopramid

2010-05-11T11:51:00.004+03:00

- Da-mi putina apa, mi-a ramas un sambure intepenit in suflet!

- Nu mai bine iti bagi 2 degete pe gat?

2010-05-09T13:07:00.007+03:00

Cod Morse din interiorul corpului meu: ta-ta-tam, tam-tam, ta-ta-tam. Ma furnica varful degetului aratator.

Cerul o fi geam normal sau termopan?

Voi, astia dinauntru, urlati mai tare, ca nu va aud! Sau poate aveti laringita?

Acoperisurile au transpirat, sunt ude fleasca. Inseamna ca e cald inauntru. Oamenii expira aer cald.

De fapt, da. Aveti laringita, de aia folositi codul Morse.

"Ma dor dintii!"

"Alineat" sau "aliniat"?

Daca ta-ta-tam, tam-tam, ta-ta-tam e SMS, SOS cum e?

Azi' (prim)

2010-05-03T11:18:00.004+03:00

"In viata trebuie sa faci de toate". Sa pupi in bot pisica pe care ai vazut-o cu o zi inainte mestecand extatic o musca (sper sa nu citeasca bunica-mea asta) , sa spui "te iubesc" unei persoane de acelasi sex cu tine, dupa ce ati baut impreuna 2 cafele si ati discutat de parinti, oje, barbati de 60 de ani, scoala, numai de dragul de a parea cat mai superficiala, sa faci cacalica intr-o punga de un leu, eventual transparenta, pe care sa o legi la gura si sa o lasi in holul de la intrare pana a treia zi, sa spui/ scrii lucruri atat de scarboase incat chiar si tie iti vine sa dai afara mancarea chinezeasca de ieri, tu fiind o tipa finuta de obicei. Ati observat cata placere poti avea uneori, fiind complet diferit de felul in care esti de obicei? As incerca intr-o zi sa scuip pe un bulevard mare. Ba nu. Mai bine in fata Teatrului National, inainte de spectacol. Sau joi seara, la Ateneu, in pauza de la concert. Acolo, pe scari, unde lumea fumeaza tacticos si-si da cu parerea despre "coloristica contradictorie, ambigua, transparenta (!) si astfel extrem de bogata a discursului muzical". Acolo as scuipa. Inalt.

Am mai spus-o si o mai spun. Imi place sa-i jignesc. Indragostitii sunt penibili, vazuti din afara balonasului lor. Cu zambetul ala tamp, din cauza caruia li se contracta muschii faciali si cu ochii aia umeziti, ca de miel inainte sa fie taiat de Paste si pus pe un platou comunist cu floricele. Eu de asta ma straduiesc sa nu ma indragostesc, daca se poate zice asa. Mie imi place sa-mi simt obrajii moi, firesti. Cateodata mi se mai contracta si mie...

In loc de final.

2010-05-01T22:03:00.007+03:00

Eu cred ca Dumnezeu ne inteapa pielea cu o scobitoare. Sa inspire. Sa expire. Sa respire. Sa intre si sa iasa tot felul de lucruri din noi. Da, oricat am nega noi, asa e. Oricat ne-am gasi scuze - "suntem timizi, domnule", "nu mai avem incredere", "suntem distanti", suntem gauriti! Dumnezeu, inainte sa ne bage la cuptor, ne-a intepat. Sa nu ne umflam. Sa nu explodam. Sa rasuflam.

Urcam scarile blocului mirosind vesnic a canal si diverse lichide de pisici. Urcam cu mersul meu de gazela pitica si un pic stangace, pe ritmurile senzuale ale lui nenea Tom Jones, de la tiganii din curtea de langa. Si ma gandeam eu asa, cum ma gandesc de obicei. Ghici la ce ma gandeam: la ibricul meu de cafea. La cafeaua mea zilnica. Imaginea ibricului imi aduce in fiecare zi aminte de ceva. De fapt, e aiurea sa spun ca-mi aduce aminte. Desi... In fine, ma duce cu gandul la un cazan mare, in care ard suflete. Unele se ridica, zboara, danseaza. Nu trebuie sa te gandesti la flacarile Iadului. Uita asta. Ia-o un pic altfel. E interesant ce iese din apa pe care o pui pe foc, din cele 3 si un pic lingurite de zahar si cele 3 de cafea. Asta e. Pui pe foc un lichid, un intreg, mai adaugi niste zahar, cafea, plante, condimente, etc. si lucrurile se transforma. Iese un alt intreg. Cu o alta culoare.

In Requiemul de Mozart, tristetea nu e sfasietoare, nu e patetica, nu e urlata. E impacata. E nostalgica, e pura. Si impacata. Nu rupe camasa de pe el.

Tot din capitolul "curatenie"

2010-03-28T12:03:00.006+03:00

Mai spalati-va geamul ala infinit, nu vedeti ca e plin de praf? Noi nu vedem nimic prin el! Sau e doar aburit? Se poate si asta. Probabil ca la voi e foarte cald si la noi frig. Sau invers. In fine, ideea e sa-l mai spalati.

Si cand zbori nu dai cu capul?

Eu cred ca la voi se intra cu un cucui!

Poate ca asta e viza de intrare, un cucui.

Da, ca la discoteca. In loc sa-ti puna o stampila pe piele, te lasa sa te lovesti de geam si sa-ti faci o galma.

Cu atat mai mult cand geamul e curat.

Fa curat.

2010-03-26T08:25:00.004+02:00

In camera mea ninge. Cu praf. Peretii se descompun, ca niste nori a caror spuma se faramiteaza. Da, firimituri de nori. Rareori se intampla sa vad praful. Dar si el exista.

Mi s-a spus ca tu nu intri fara sa bati. Problema e ca uneori nu-ti aud bataia. Cred ca lemnul usii se inmoaie asa de mult, ca bataia ta nu se mai aude. Cateodata insa o aud, dar ma fac ca n-o aud. Nu stiu de ce fac asta. Cred ca sunt prea ocupata cu alte lucruri "importante" ca sa ma ridic, sa ma intrerup si sa-ti deschid tie. Poate mi-ai strica programul. M-ai da peste cap. Dar mai vino, mai bate. Poate daca viitoare deschid. In orice caz, sa stii ca in majoritatea cazurilor te aud si ma uit spre usa. Nu treci niciodata complet neobservat.

Vrei sa fii tinta mea? Am sa te atarn pe peretele din fata patului meu. Am sa arunc cu sageti (nu cu magnet, ci din cele clasice) pana ... nu stiu pana cand. Dar as prefera sa fiu eu tinta ta, serios. Mie imi place sa fiu intepata. Ce ipocrita. Mie mi-e asa frica de ace ca nici nu pot sa cos, stiind ca trebuie sa tin un ac in mana.

Poate pui chiar mana pe clanta mea rece, veche. Poate lasi acolo niste urme. Or sa se usuce, n-or sa se mai vada in timp, dar mai vii si faci altele. Sau poate iti lipesti obrazul bucalat de geamul de la usa. Poti sa-l aburesti, chiar... Nu stiu, lasa-mi o urma, lasa-mi ceva.

Ma prafuiesc.

2010-03-20T22:48:00.000+02:00

Zar sau sfera?

2010-01-22T14:55:00.007+02:00

Nu. Nimic nu are o singura latura. Uite, gandeste-te la cuvinte. Poti sa le intorci pe toate fetele. Sunt ca niste zaruri, pe care le tot arunci pe o masa de lemn, ca cea de table. In cadrul unui joc, normal. Uiti destul de des ca e doar un joc... Sa revenim la cuvinte. Nu ma refer la semantica, sau la gramatica, totusi. Ma refer la altfel de sensuri. Nu ma refer la tehnica de a combina culorile si de a le pune pe panza, ci la unghiul din care privesti tabloul deja terminat. Se poate, depinzand de unghiul din care privesti, sa-ti apara niste umbre, niste lumini, sa iasa niste tuse in relief, sa ti se para ca panza e putin rupta, sau chiar ca in geamul care acopera panza pictata sa se reflecte altceva. Orice altceva. La asta ma refeream. Totusi, daca ne referim strict la oameni, e mai complicat. Ca sunt cu mai multe laturi o stim cu totii. As spune chiar cu infinite laturi. Numai ca ei nu prea sunt cubici, patratosi. Sunt... rotunzi. Stiu, din punct de vedere geometric (am invatat ca se prescurteaza "d.p.d.v") e aberant. Un cerc cu laturi... S-ar putea traduce printr-un fel de sfera. Desi unii oameni s-ar putea sa fie, totusi, doar niste cuburi. Da, patratosi. Cu unghiuri. Care se rostogolesc. Ca de, si ei trebuie sa dea coltul. Dar se rostogolesc greu, normal. Mai greu decat o sfera. Trecerile de la o latura la alta sunt mai fortate, mai bruste.

Medicamente? Nu prea am nici eu incredere in ele. Cred ca prefer injectiile "soc". Cu efect rapid, electrizant. Numai ca exista o problema: mie mi-e frica de ace...

Halal inceput? Poate.

2010-01-01T18:02:00.010+02:00

Imi place sa-mi afund nasul rece in blana ei. Stiu, nu e sanatos. "Ii inhalezi parul ala, care o sa ti se stranga intr-un smoc (unde?!) si o sa te imbolnavesti de la microbii aia (care?!)". Imi place cum ii miroase blana. Ii miroase a ceva alb, pur, neintinat. Se spune ca pisicile se cuibaresc numai in locurile unde exista energii negative. A mea mi se aseaza tot timpul pe cap. Eu cred ca greseste. De ce nu se aseaza pe suflet? De parca ar fi un loc anume unde sufletul sta. Poate e. Dar in cap? Cine stie? Poate e in urechi. Sau intr-un deget de la picior, ascuns sub unghie. Dar ce, crezi ca pisica e detector de suflete?

Daca tot sunt asa destepti, de ce nu inventeaza un antibiotic pentru raul asta sufletesc? Am vazut intr-un film o scena in care unul din personaje ii injecteaza unei tipe care luase o supradoza de cocaina un medicament direct in inima. Nu pot sa uit cum tinea seringa, ca pe un pumnal. Tipa si-a revenit imediat, a sarit ca arsa. A inviat brusc, fara prea mari dramatisme. Intelegi? Sa fie ca un antibiotic injectabil, care sa ajunga direct in sange, sa-i curete mizeriile, canalele. Da, exact ca Mr. Muscolo, detergentul ala lichid, sau ce e.

"Iubirea e un proces de autosugestie." Bun, dar daca e asa, ar trebui sa se poata si invers, nu? Adica sa-ti poti anihila iubirea. S-o sufoci. Asta in cazul in care nu-ti convine, sigur. Sa ai asa o putere psihica, incat sa-i dai in cap. Sa te programezi s-o sfarteci, s-o lovesti in moalele capului, s-o spinteci. Dar oare chiar moare? Asta vreau sa stiu eu.

Nu pot sa scriu la persoana a treia. Mi se pare foarte interesant, dar nu pot. Da, poate din cauza ca totul se rezuma la mine, intr-un sfarsit. Dar toti suntem asa, nu intelegi? Totul se rezuma, pana la urma, la propria-ti persoana. Nu stiu sa-ti explic acum de ce. Nu pot sa gasesc acum indeajuns de multe argumente care sa te convinga. Dar stii ca asa e. Si daca nu stii, o sa-ti dai seama.

Oare exista o bulimie a sufletului? Sa bagi in el tot felul de sentimente intense, grele, satioase si apoi sa te simti vinovat. Sau pur si simplu sa ti se faca greata. Si atunci singura modalitate sa le scoti este sa-ti bagi un deget pe gat. Cu toate astea, as prefera sa fiu bulimica decat anorexica. Da... interesanta chestie. Aberanta, dar interesanta.

Mi-era dor.

Requiem

2009-11-25T22:40:00.006+02:00

Toti oamenii mor. Doar ca mor... diferit. Nu ma refer la momentul, secunda sau la imprejurarile in care mor, ci la "tipul" de moarte.

Unii mor din clipa in care se nasc. Trist. Altii mor doar o perioada si doar pentru o singura persoana. Poate invie, poate nu. De cele mai multe ori, peroana moarta (nu fizic), iti apare in viata in momentele cele mai banale, in momentele in care Nimic n-ar trebui sa se intample. In cana cu ceai, de exemplu, in timp ce amesteci cu lingurita primita pomana si observi ca se creaza un fel de spirala dintr-un fel de spuma. Atunci fata celui/celei mort/moarte iti apare acolo, invartindu-se.

Altii, desi mor fizic, nu mor niciodata. Le simti aerul in casa, le auzi respiratia domoala in momentele linistite, le simti zambetul, te cuibaresti in patul pe care ei ti-l incalzesc, pui capul pe perna unde ei si-au linistit gandurile. Oamenii de genul asta nu pleaca niciodata din casa unde au trait. Se cuibaresc permanent in obiectele din casa, in fibrele din perdele, in pamantul muscatelor de pe pervaz. Sunt acasa la ei si nu pleaca. Da, cateodata le mai auzi si sforaitul grav de pe fotoliul portocaliu de catifea din sufragerie. Fotoliul nu mai exista. Mergi pe hol si atingi cu varful degetelor tapetul de pe pereti... E inca cald. Mirosul de paine cu margarina, taiata in forma de "soldatei", ceaiul la plic, tava de argint innegrita si aerul acela galben, cald, care plutea in casa revin. Rar. Dar mai mult n-am suporta.

"-Poti sa pui si trei lingurite de zahar, nu ma deranjeaza. Si raceste-l, te rog!"

Minge, curva, rahat, spirala.

2009-11-04T10:58:00.007+02:00

Se pot spune multe. Si intotdeauna se vor spune multe.

Se poate spune ca viata e o spirala, pe care, tot invartind-o, ai impresia ca se inalta. Dar e doar o iluzie optica. Se invarte, se misca, dar nu se inalta.

Se mai poate spune ca viata e o minge- de fotbal, de tenis, de ping-pong. Marimea, de data asta, nu conteaza. O minge careia i se da un sut, de undeva, din "offside". Pentru unii, sutul e puternic, in sensul in care mingea se invarte ani, zeci de ani in sir, insa pentru altii sutul e mai slab (poate nenea care a dat sutul avea febra musculara, dupa atatea alte suturi). Si mingea asta nu face altceva decat sa se rostogoleasca. Pe drumul ei, mai trece prin cate o baltoaca, mai trece printr-un rahat (uscat sau proaspat), mai trece printre fire de iarba tinere si fragede, cateodata este si ninsa, si asa mai departe. Si sa nu uitam momentele in care se rostogoleste peste un ac ascutit sau cui ruginit. Ei, de atunci incolo incepe sa fasaie si se rostogoleste mult mai greu ca inainte. E putin flescaita. Dar nu se opreste. Nu, nu, nu se opreste. Continua sa mearga asa, sontac-sontac, pana cand, cei drept, tot aerul din ea se pierde si atunci (in sfarsit!) se opreste. Ideea e ca avand forma asta rotunda, se invarteste intotdeauna in jurul propriului ax, exista un punct chiar in mijloc, care indiferent de rahati (uscati sau proaspeti), de ace, de cuie ruginite, de fire de iarba, de gropi, de baltoci, de pietricele sacaitoare, ramane invariabil. Si acum intervine conflictul: unde trebuie sa ajunga mingea? Exista vreo poarta, vreo gaura, in care trebuie sa intre? Exista vreo strategie, vreo logica? Sau nici nu conteaza?

Da, se mai spune si ca viata e un rahat. Sincer, cred ca e prea simplu.

Si se mai spune si ca viata e o curva. Ma abtin, nu am avut de-a face cu asa ceva.

2009-11-03T10:25:00.003+02:00

Mai taci? Mai zambesti?

Mai taci zambind? Mai zambesti tacand?

Altfel spus: "Sefu' "

2009-10-11T10:35:00.004+03:00

23.14

2009-10-06T22:31:00.009+03:00

Pisica mea miroase a limonada. Ii place sa se urce pe umerii mei, ca un papagal. In drum spre umeri, se opreste foarte aproape de fata mea, ma sfideaza cu globurile de sticla pe care le are in loc de ochi, ma miroase suspicioasa si ma musca de buza de sus. Nu indraznesc sa ma impotrivesc. Si tu ma musti cateodata. La ea e mai dureros.

Toamna si-a pierdut stralucirea bine-cunoscuta. I s-a luat vopseaua, nu mai e asa roscata. Mi-as fi ales o alta nuanta, in locul ei. Sau macar o vopsea mai rezistenta.

Dimitri Karamazov putea sa fie Iisus, dar si-a pastrat totusi latura umana. Nu? A hotarat sa evadeze si sa-si urmeze iubita. Si-a sacrificat totusi demnitatea, si-a sacrificat "barbatimea". A plans. El mi s-a parut de la inceput cel mai interesant dintre ei 3. Primitivul credincios, care ascunde in el mai multa iubire si mai multa bunatate decat stie. Alexei e Inger, iar Ivan ... nu crede. Lui Dimitri i s-ar aplica foarte bine paradoxul atat de iubit de Steinhardt: "Cred, ajuta necredintei mele." Dimtri e un paradox. Bruta dulce, sensibila. Nu este atat de jignit cand este acuzat pe nedrept de uciderea tatalui, dar se jigneste cumplit cand este nevoit sa ramana gol-pusca in fata anchetatorilor si cand i se dau, cu imprumut, niste haine care ii sunt mici.

Toate se intampla cu un motiv. Dar motivele cine le creaza?

Eu am cam obosit sa joc.

Sa traim... bine!

2009-10-02T23:32:00.006+03:00

Haideti sa uitam putin de ce suntem aici (de parca am stiut vreodata).

Haideti sa ne intre in cap ca suntem liberi, ca nu avem constrangeri, ca suntem... atotputernici (sunt curioasa cine e indeajuns de puternic ca sa-si ia toate responsabilitatile astea).

Haideti sa fim realisti (cine poate sa-mi spuna care e Realitatea?).

Haideti sa realizam ca totul e desenat, e deja tiparit si ca noi nu putem schimba nimic (asadar, ce mai cautam aici?).

Haideti sa terminam cu prostiile, cu "filozofiile", cu intrebarile si incertitudinile astea care nu ne fac decat sa pierdem timpul pretios (ce timp?) si sa ne ocupam de lucrurile cu adevarat serioase si importante (poate sa mi se faca si mie o lista cu lucrurile importante, va rog?).

Haideti sa ne traim SINGURA viata pe care o avem din plin: sa ne gasim un sot/sotie care sa arate bine (macar in ziua nuntii, ca dupa nu prea mai conteaza), sa aiba ai lui ceva bani ("sa nu murim dracului de foame!"), sa ne cumparam o masina lucitoare (nu conteaza daca stam inca cu parintii in casa) si "sa mai plecam si noi in vacanta" (unde stam toata ziua in hotelul de 5 stele, cu piscina, desi marea e la 2 minute distanta).

Haideti sa ne descotorosim, sa ne detasam de lucrurile care ne stau in calea FERICIRII: iubirea, grijile, suferinta, fricile, angoasele si "tulburarile mentale" (e mult mai usor fara, sunt sigura, dar nu cumva astea fac parte din "proces"?).

Haideti sa nu mai credem in altii. Haideti sa nu mai credem in forte superioare, Dumnezeu, Allah, Buddha, sau mai stiu eu ce prostii. Haideti sa credem in NOI (noi de unde am aparut, noi cine suntem, unde mergem, ce stim sa facem?).

Haideti, oameni BUNI, sa ne trezim!

(Va simtiti in stare?)

Chiar aberatii.

2009-09-30T09:46:00.006+03:00

- Auzi ca nu poti trai din Frumos!

- Cum nu pot trai? Dar din ce pot trai? Ce sa traiesc?

- Nu poti sa traiesti din Frumos, nu poti sa-ti duci traiul numai din Frumos, ce nu intelegi?

- Nu pot trai din Frumos, zici? Dar din Urat pot? Ca atunci fac pact cu partea cealalta. Poate semnez un contract, ceva. Crezi ca el imi da ceva garantii? Ar trebui, din moment ce facem un pact. Asta inseamna pact, nu? Eu dau ceva, el da ceva. Dar tot n-am inteles. Unde sa-mi duc traiul?

- Esti imposibila. Viata ta, femeie! Nu poti sa te hranesti cu Frumusete, cu iubire, cu arta, cu creatii. Asta zice ea, nu eu. Eu n-am nici o parere. Si totusi, parca are cumva dreptate.

- Dar eu nu mananc Frumos. Mananc Sanatos, prefer asa. Mananc ca tot omul. SI vezi... s-ar putea sa faci o confuzie. A trai nu e acealasi lucru cu a supravietui. Eu supravietuiesc din mancare, apa, somn, pipi, cafea, si asa mai departe si traiesc din alte lucruri.

- Vorbesti in dodii, aberezi. E foarte enervant pentru cei din jur, sa stii.

- Stiu. Si din asta traiesc. Uite: sa zicem ca as putea sa supravietuiesc o viata intreaga mancand numai budinca cu branza, fara sare, facuta de maica-mea, si cu cateva pahare de apa pe zi (referindu-ma numai la stomac), de acord? Dar fara privirea ta din momentul asta, fara aerul tau usor enervat, iritat, dar totodata curios si fascinat n-as putea sa traiesc. As supravietui numai, as fi vie. Fizic. Dar in rest... ca un ou incondeiat, pictat cu maiestrie, dar gol pe interior.

- Si eu? Eu traiesc? Sau supravietuiesc?

- Pai a trai include si a supravietui. Nu sunt atat de absurda (unii ar zice evoluata) incat sa pot trai cu aer, lumina, sau mai stiu eu ce. Nu, tata, eu vreau sa ma bucur de clatitele mele cu ciocolata, de la care stiu ca mi se face rau, sa ma bucur de cafeaua asta, care-mi "dauneaza sanatatii" si (de ce nu?) de tigarile care-mi fac dintii, plamanii, etc, praf.

- Inteleg. Cred. Da' n-ai spus nimic nou. Toti oamenii supravietuiesc. Si traiesc, nu?

- Nu. In primul rand, nu toti supravietuiesc. Mai si mor. Si inca des. Si de trait... nu stiu cati traiesc. Nici n-au cum sa traiasca toti. Nu stiu daca e indeajuns de multa viata pentru toti. Asta nu stiu eu. Depinde de sefu', intelegi? Trebuie sa negociezi. Sau sa-i fortezi mana... Am deviat putin de la subiect. In orice caz, sunt sigura ca azi am trait cel putin 10 minute, aberand cu tine si observandu-te cum joci teatru cand spui ca urasti sa aberezi, ca-ti pierzi timpul. Stii ce ma fascineaza la tine? Sunt sigura ca n-ar trebui sa-ti zic, ar fi mai misterios sa tin pentru mine asta, dar nu ma pot abtine. Ma fascineaza Contradictia. Esti impartit in doua, ca Berlinul de alta data. O parte gri, comunista, o parte care nu vrea sa piarda timpul cu aberatii si una viu colorata, cu ochii larg deschisi, dar nu ca sa vada, ci ca sa viseze. Numai ca la tine nu exista un zid care sa le desparta. La tine toate contrastele danseaza intre ele, se intrepatrund. Sprancenele tale groase, figura ta aspra, dura, e foarte blanda, de fapt. La tine, Uratul imbratiseaza Frumosul, il ascunde sub haina lui groasa, mare, densa, ca cea a unui cioban. La tine pana si Grotescul e gingas. Esti un sarpe. Dar asfaltul pe care iti tarai corpul lipicios, vascos, uleios se transforma in nisip fin si sclipitor, ca zaharul pudra, dupa ce treci tu. Asa ca da, are dreptate tanti care a zis ca nu poti trai numai din Frumos.

- "Nu stii, ca numa-n lacuri cu noroi in fund cresc nuferi?"

- Exact. Incepi sa intelegi...

Scurt. Si la obiect.

2009-09-29T23:10:00.003+03:00

Am inteles, in sfarsit ideea...

Nu te vad, nu te aud, nu-ti vorbesc, nu te uit. Doar ma fac ca ploua.

No surprises.

2009-08-27T20:47:00.009+03:00

Cap? Nu, nu cred ca mai am, pentru ca nu mai vad nimic, nu aud, nu miros. Corp am, da, pentru ca ma misc. Inaintez, chiar. Dar suflet cu siguranta nu mai am! Cum de ce? Pentru ca nu simt nimic. Daca o sa infigi un cutit in mine sigur ca am sa simt. Sau nu? Neavand creier n-ar trebui sa mai simt nici macar durere, nu? Ei, dar nu mai schimba vorba, nu asta conta. Ziceam ca inaintez, cu sfori legate de maini si picioare. Tu ma tragi de sfori. Daca as avea suflet in momentul asta, chiar as fi trista, as simti o nostalgie apasatoare, mi-ar fi cumplit de dor. Si daca as avea cap, poate ca as plange chiar. Bine ca nu le mai am. Poate chiar ti-as spune ceva, ceva important, ceva care ne-ar schimba si tie, si mie, viata. Cel putin ti-as spune numele. Da, cel putin as putea sa-ti strig cat pot eu de tare numele. Sau macar ti-as putea auzi cuvintele rotunde, moi, ca niste mingii. As putea sa stau doar si sa te ascult toata viata, n-as mai avea nevoie de ochi, gura, nas. Dar nici urechi nu mai am.

Fara sa gandesc e bine, ma mai odihnesc si eu.

Fara simtit?

T

2009-07-13T09:34:00.012+03:00

Nu stiu daca tu esti dependent de mine sau eu de tine. Nu stiu daca eu sunt in tine sau tu in mine. Nu stiu daca de la mine ai pornit tu sau daca eu am pornit de la tine. Nu. Inca nu stiu daca tu esti eu sau eu sunt tu.

Mi-era teribil de cald. Simteam cum pielea incepe sa-mi transpire din ce in ce mai mult. Simteam ca se sufoca. Ea, nu eu. Porii parca se inchideau si pielea mea nu mai respira. Intre degetele de la picioare mi se unduia vantul ala fals, plastic, improvizat, de la ventilator. Degetele de la picioare erau singurele care respirau din mine. Ma uitam pe tavan fix, atent, concentrat. Dar ma uitam in gol. In momentul ala, in clipa aceea linistita, in locul acela in care nici un rau nu putea patrunde, am simtit cum explodez. Pielea de pe spate a inceput sa mi se crape usor, ca un material textil. Ca bumbacul, care se rupe atat de firesc, atat de natural. Nu ma durea nimic, simteam doar cum se crapa usor. Coastele-mi firave ieseau rand pe rand, ca niste scobitori printr-o maslina. Firesc. Mi se parea atat de natural ce se intampla, de parca mi se mai intamplase de mii de ori. Si totusi, eram constienta ca e prima oara. Stateam cu ochii atintiti in continuare pe tavanul inundat, cu mainile sub ceafa, calma. Sira spinarii mi-a taiat pielea de pe spate ca un cutit intr-o bucata de unt. Lacrimi de fericire mi se strangeau usor in ochi, una cate una. Se adunau acolo. Una a luat-o la vale, s-a dus inspre ureche. Era randul celei din ochiul drept acum. Amandoua mi-au intrat in urechi. M-am gandit adesea: oare poti face otita din cauza lacrimilor din urechi? Se poate infecta?

Totul s-a oprit in momentul ala. Intreaga-mi fiinta luase o pauza. Meritam. Era cazul. De mult asteptam. De mult imi doream sa mor putin. Sa ma odihnesc putin. Niciodata nu m-ai intrebat daca vreau asta. Alergi ca un dement si ma tragi dupa tine. Ma tii strans de mana si ma tragi dupa tine. Dar de ce nu ma intrebi? Poate am obosit, poate vreau sa stau putin, sa-mi trag sufletul. Acum am reusit. Mi-am smuls mana din mana ta.

Fugi tu inainte, te prind si eu din urma!

Flori, iarba si acadele

2009-05-26T12:44:00.002+03:00

Mi s-au mototolit florile. Pe bune! Ai observat vreodata ce aspect ciudat au macii? Nu inteleg de ce imi plac. Nu sunt deloc frumosi. Au petalele sifonate, ca o camasa rosie, veche, care zace in sifonierul unui barbat de peste 50 de ani, si care nu mai poarta camasa "pentru ca nu-i mai vine" (de fapt, a urat camasa respectiva toata viata, dar a trebuit s-o poarte, ca i-o daruise nevasta-sa). Si tulpinile! Sunt atat de subtiri, de strambe, de stafidite! Exact ca spinarea unei babute mici, schiloade, cu scolioza si cifoza. Da, bine, nu "babuta", ci "femeie in varsta", multumit? Tare ciudate flori. iti dau permanent impresia ca au fost scoase dintr-un sertar, unde au zacut mult timp, fiind scoase in graba si puse intr-o vaza, "sa dea bine".

Ma gandeam... oare de ce nu exista un parfum cu aroma de "Iarba-verde-proaspat-tunsa"? Sau de ce nu exista acadele cu gust de lacrimi? Sau crema de corp cu parfumul tau?

Lalelele ... alte ciudatenii. N-au nici un dumnezeu. N-au miros, sunt simple, nu sunt frumoase, sunt chiar seci. Au tulpina ca un bat, fasa sa aiba macar o frunza. Sau au? Oricum, sunt niste flori fara sare si piper. Nu ai cum sa le definesti. Poti sa spui despre ele doar ca sunt... lalele. Atat si nimic mai mult. Normal ca le ador.

Tu nu stii. Nici eu nu stiu. Dar, la un moment dat, poate chiar intr-o oribila zi de toamna, o sa ne revedem.

2009-05-20T10:05:00.002+03:00

Sigur, si mai sunt si momentele cand totul in jurul meu se petrece cu o viteza extrem de mica, cand un pas pe care altadata nici nu-l simteam pare acum o vesnicie, cand o atingere fugitiva si neinsemnata imi raneste acum pielea, pielea celuilalt intrand parca in pielea mea, ca cerneala intr-o sugativa, cand o privire timida ma hipnotizeaza, imi patrunde in cele mai ascunse ganduri, privindu-mi intreaga fiinta, nu numai ochii, cand un sunet scurt ma face sa surzesc, sa ma cutremur, cand un miros ma sufoca.

Cand se intampla asta, nu pot sa fac altceva decat sa-mi inchid ochii si sa plang.

Te asigur ca nu sunt prostii. Si tu le-ai trait de nenumarate ori, dar n-ai stiut sau n-ai vrut sa inchizi ochii si sa plangi.

In momentele astea nu trebuie decat sa fii ca un burete. Banal si patrunzator. Exact ca o sugativa. Doar sa stai sa sa astepti.

Trebuie sa fii transparent.

Simplu: de ce?

2009-05-01T18:43:00.006+03:00

De ce tanjesc atat de mult dupa tine, de ce te doresc cu atata ardoare, de ce am impresia ca sunt dependenta de tine, de ce ... cand tu esti, de fapt, parte din mine?

De ce azi lacrimile mele erau cremoase?

De ce am uneori impresia ca joc intr-o telenovela proasta si ma astept ca, din moment in moment, sa apara Jose Armando si sa-mi spuna ca, de fapt, mama nu e mama, ci tata?

De ce uneori calc, merg, alerg, si nu simt pe ce calc, merg, alerg?

De ce mi-e adeseori dor si nu stiu de ce mi-e dor?

De ce Timpul nu ma asculta niciodata? De ce ma trage dupa el fortat, de ce nu ma lasa sa ma asez turceste si sa ma odihnesc putin?

De ce propria-mi pisica, care miroase vesnic a zarzavat, ma priveste ca pe o creatura bizara si imi trage cate un bobarnac peste fata de cate ori are ocazia, poate-poate ma trezesc?

De ce de ziua Muncii nu muncim?

De ce ascult melodia asta, stiind ca si tu o asculti, chiar in momentul asta, si stai cuminte pe scaun, cu mainile impreunate la piept?

De ce am permanent nasul vinetiu, lasand impresia de alcolica, cand afara sunt 30 de grade?

De ce pun atatea intrebari, desi stiu ca or sa ramana vesnic fara raspuns?

Si, ca sa reformulez intrebarea (ultima) : De ce pun atatea intrebari, nevrand, de fapt, nici-un raspuns?

Nota: cand eram mai mica decat sunt acum, am invatat ca "nici-un" se scrie asa, cu cratima si refuz sa-mi schimb cele invatate si sa-mi contrazic invatatoarea!

2009-04-18T14:36:00.006+03:00

Imi place uneori sa cred ca Timpul are o ruptura, o crapatura mica, o gaura, ca cea a unei sosete, in dreptul degetului mijlociu. Intelegi? Soseta e perfecta, e solida, cu exceptia acestei mici gauri. Da... imi place sa cred ca eu sunt gaura din dreptul degetului mijlociu. Ca eu, in mine e o crapatura a Timpului. Poate chiar singura. Alteori, imi place sa cred ca sunt oarba, nu vad absolut nimic, nici o lumina, nici o forma. SI atunci, celalalte simturi mi se acutizeaza, devin mai "simtatoare". Asa ca incep sa aud norii cum se tarsaie pe cer, frunzele cum se mangaie una pe alta pe obraz, copacii cum gem, porumbeii cum tropaie pe iarba ca niste cai uriasi. In alte dati, in mijlocul unei conversatii extrem de aprinse, devin surda si incep sa vad extrem de clar totul: fac radiografii, vad muschii persoanei care imi vorbeste, ii vad porii dilatandu-se, puful de pe piele cum flutura in vant, liniile curbe de pe buzele crapate de vant. Azi, de exemplu, m-am gandit ca sunt...invers. Oamenii atarnau cu capul in jos, lipiti de cimentul de pe cer, un barbat elegant isi plimba copilul, cu caruciorul care plutea deasupra ierbii, care crestea din pamantul cerului. Gravitatie? Nu cunosc conceptul asta. Nu azi. Nu atunci, nu acum. Iar in unele zile ma mint, spunandu-mi ca nu simt nimic si astfel, nu disting nimic din ce ating. Asa ca ating o vaza cu gura sparta, gandidu-ma ca-ti ating obrajii, gatul, ochii, genele. Nu, nu e nimic rece, pentru ca nu simt nimic. Doar imi imaginez ca simt.

Da, e ingrozitor de trist cand imi aduc aminte ca simt, ca vad, ca aud, ca gust, ca miros. dar cel mai trist moment e cand realizez ca tot ce simt, vad, aud, gust, miros e REAL si ca eu.... exist, traiesc si sunt reala.

Nu, nu stii

2009-04-11T23:36:00.006+03:00

- Stii cum... Stii cum e sa iesi din tine, sa te parasesti, sa te pierzi? Stii cum e sa te transformi in fire lungi de praf si sa zbori? Stii cum e sa devii bule de nori si sa plutesti? Stii cum e sa te dizolvi ca o pastila efervescenta intr-un pahar mare cu apa limpede? Stii cum e sa devii o caracatita de flacari si sa inghiti tot ce e in jurul tau? Stii cum e sa arzi, sa curgi, sa zbori, sa plutesti, sa aluneci, sa urli, sa plangi, sa razi? Stii cum e sa simti toate astea intr-un singur moment?

- Doar in vise.

- Doar in visele tale... Uiti ca... visele tale sunt realitatile mele.

Conditia Omului Ofuscat.

2009-02-12T13:59:00.003+02:00

Se urca in autobuzul semi-aglomerat, care miroase a ploaie si a catei uzi. E Ea. Are un aer de James Bond , imediat dupa ce a salvat universul pentru a 52-a oara, impuscat de 20836432 ori, cu o cicatrice (sexy, cum altfel?) in dreptul inimii, dar, desigur, cu camasa Versace nesifonata. Ea (cu"e" mare) este o doamna pe la vreo 54 de ani, care a gatit si mancat, mai ales, multe sarmalute la viata ei, cu o geanta neagra pe care o tine de toarta in mana stanga, cu o sacosa alba pe care scrie "Good Buys" in aceeasi mana si cu o umbrela cu flori albastre in mana dreapta. Dar vai! Exact in calea "majestatii" sale sta un tanar inalt, care nu o observa (pentru ca statea cu spatele). Ochii doamnei James Bond se bulbuca (e corect, m-am uitat in DEX) brusc si infricosator pentru cei din jur, iar buzele i se tuguie ca si cum un ... ceva i-ar fi intrat in...popou. Cu un aer extrem de ofuscat incepe si tuseste usor, fara a spune nimic, desigur. Tanarul nu aude, are castile in urechi si asculta o muzica "satanica" (care, desigur, era jazz). Doamna, care nu concepe asemenea nesimtire, se uita in jurul ei, sa vada daca nu cumva ii sare cineva in ajutor, pentru ca ce i se intampla e de-a dreptul jignitor. Dupa un timp de asteptare (timp in care alte 2 persoane asteapta ca ea sa se deplaseze), doamna decide sa-si faca dreptate. Ii trage tanarului cu umbrela in picior (din greseala, sigur!) si se aseaza umila pe scaunul liber din spatele tanarului. Pe intreg parcursul drumului are aerul acela (repet, ACELA) de victima, cu ochii aproape inlacrimati de nervi, uitandu-se melancolic in zare, gandindu-se cum "pe vremea ei...". Buzele, desigur, sunt la fel de tuguiate. Muschii fetei nu se i se misca aproape deloc, dar atitudinea este mai mult decat suficienta. O alta "tanara din ziua de azi" (ca si cum ar fi putut sa fie si din ziua de alaltaieri), se urca in autobuzul in care acum miroase si a ciorba de potroace si ramane in dreptul doamnei Bond, suspendata de bara prea inalta pentru ea, si incercand sa-si tina toate "boarfele" cand mai "ne-zburatoare", pt a nu lovi pe cineva. Tin sa precizez ca autobuzul era mai mult decat semi-aglomerat acum. La o curba periculoasa, luata cu extrema precizie de catre sofer, toata lumea incearca, te-miri-cum, sa ramana cu "picioarele pe pamant", sau, mai bine zis, "cu capul pe umeri". Tanara roscata de langa Doamna de Caca-n-Stuf (nume ramas in istorie) , se dezechilibreaza si ea, atingand usor cu geanta umarul drept al Doamnei. Mare greseala! Isi cere scuze imediat, desigur, dar suferinta incredibila de pe fata Caca-n-Stuf-istei si binecunoscutul "ntz-ntz-ntz-istul" o face pe fata sa intrebe extrem de ingrijorata "cat de tare a LOVIT-O". Doamna este obosita. Nu mai vrea nici sa raspunda. Isi ia din nou aerul de victima ispasita si umila a acestei societati care "se duce de rapa", si se multumeste a da sfaturi unui domn de langa ea, privind operatiile la ochi (ea n-a facut nici una), mersul trenurilor (dansa circula numai cu masina mica a fiului), s.a. Autobuzul trece pe langa o bisericuta. O, da! Doamna este credincioasa, este chiar o martira! Se inchina plina de evlavie, de 4 ori, apoi se sobeste intre dinti, caci mancase "o fripturica", inainte sa plece de acasa (stiu ca azi e vineri si se tine post, dar dansa are probleme cu stomacul, nu poate). O doamna vorbeste in ungureste in spatele Domniei Sale, aceasta intorcandu-se catre domnul din stanga ei si blesteama ungurii de toate cele. Si, cum probabil va imaginati, domnul de langa era chiar sotul unguroaicei din spate. E, o mica gafa. Se intampla si la case mari, "nu-i problema". Ajunsa la usa, dupa o ridicare chinuita de pe scaun, actiune care s-a soldat cu 2 coate date in gura ungurului de langa (din greseala!), intreaba pe cineva din fata daca "coboara la prima". Datorita tonului ei poruncitor, omul spune ca "da", chit ca, de fapt, mai avea o statie de mers si coboara repede, de frica, calcand intr-o baltoaca si murdarindu-se tot. Ntz-ntz-ntz...

2009-01-26T15:42:00.009+02:00

In ziua in care...

- am vazut aceeasi 2 chinezi pitici (unul in cabina telefonica, celalalt langa), de care mi-am imaginat si de data asta ca sunt 2 mafioti periculosi;

- am trecut pe langa vitrina unei cizmarii, in care cizmarul se vedea holbandu-se fascinat la amigdalele unui mos cu limba umflata, extrem de urat;

- am vazut cerul luminat parca de neoane, oglindindu-se in una din cele 238701746`264-`4 "mai jegoase balti"din Bucuresti;

- natura a tinut mortis sa-mi reaminteasca ca eu am 2 maini STANGI, si ca singura modalitate prin care as scapa de una dintre ele, ar fi sa o tai;

- am vazut proful ala constipat, fost securist, cu servieta lui mirosind a comunism, calcand intr-un rahat intins;

- am decis ca eu iubesc cafeaua mai mult decat credeam si ca ma doare in cot (ca sa nu zic altceva) ca asta a devenit un cliseu;

- am observat ca sunt mai dezordonata decat dezordinea in sine;

- m-am chinuit sa aprind porcaria asta de calculator , tremurand ca un drogat in sevraj;

- un grasut cu falcute pufoase mi-a zambit intr-un fel care se voia a fi senzual;

...in aceeasi zi tu:

- iti dai seama ca ai fi vrut sa aflii daca pielea mea are intr-adevar gust de lamaie, asa cum ti-ai imaginat;

- vei simti ca ceva lipseste din viata ta, dar vei trece cu vederea sentimentul asta, nevrand sa te gandesti prea mult la el;

- te vei speria de moaca mea, care-ti va aparea in farfuria cu supa instant pe care ti-ai "gatit-o";

- vei dori sa zburzi cu mine de mana pe strazile gri de care nu ti-e dor;

- iti vei blestema zilele ca ti-ai pierdut 1.58 minute din timpul tau oarecum pretios, citind porcariile astea, cu toate ca vei mai simti dorinta total bizara de a le mai citi si in alta zi;

- te vei gandi ca randurile astea-ti sunt adresate tie, gand care nu-ti va fi niciodata confirmat si tu stii asta.

P.S.- habar n-ai/nu vei avea ca astea-s scrise despre tine, asa cum nici eu nu am/nu voi avea habar de asta.

2009-01-17T14:41:00.004+02:00

Amandoi vedem bara aia de sus. E la fel de rece, de dura, de rosie, pentru amandoi. Amandoi putem sa ne izbim testele de ea. Ar fi la fel de dureros, de sfasietor. Cum am proceda? Tu: O vezi, mergi calm, agale spre ea, nu calculezi distanta dintre capul tau si ea, nu iei in calcul probabilitatile de a te lovi sau nu, nu faci ipoteze. Doar mergi spre ea, sigur pe tine, calm, extrem de calm. Ajungi in dreptul ei, nu te opresti, nu eziti nici o clipa, tii ochii larg deschisi, nici macar nu clipesti. Te lovesti de bara. Ok. Pui mana, vezi daca e grava rana. Daca e grava, mergi la un doctor bun. Nu alergi. Nu suni pe nimeni sa te ia cu masina si sa te duca la doctor. O iei tu usor, la o mica plimbare spre doctor, chiar daca din cap sangele iti tropaie pe fata. Eu: Vad bara, incep sa merg spre ea, nu calculez nimic, nu stiu ce distanta e intre capul meu si ea, nu iau in calcul nici o probabilitate. Apoi incep sa merg din ce in ce mai tare inspre ea. Alerg inspre ea cu cea mai mare convingere ca acolo trebuie sa ajung. Alerg. Ajung in dreptul ei. Acum exista 2 posibilitati: fie ma opresc la 3 centimetrii in fata ei, fie continui sa alerg, ma izbesc de ea teribil si apoi ma asez turceste, plangand, urland de durere, negandindu-ma macar la existenta doctorului.

Asta e mica diferenta dintre noi. Poate unica.

Iernatic.

2009-01-16T22:26:00.004+02:00

Ninge. "Domnii astia de Sus se bat cu perne", imi zic. Imi si imaginez: copii grasuti, blonzi, bruneti, carliontati, cu breton, tiganusi, evrei, stirbi, cu coatele julite se zbenguie si isi izbesc perne pe unde apuca. Sfantul Petru are in mana o matura pe care o flutura si zbiara la ei sa inceteze. "Ati innebunit? Sunteti bolnavi?" Haos total. Ce, crezi ca acolo nu se poate? Urlete, tipete, rasete, ranjete. Sunt in autobuz. O doamna grasa se aseaza in fata mea. Are o haina de blana falsa, o fusta cam scurta, cizme negre sclipicioase, ruj extrem de roz, sprancenele desenate cu creioane colorate, si niste inele imense pe degete, in forma de flori si stele. Pe trotuar- nimeni. Numai niste pasi mari si desi ale unui barbat grabit, de vreun metru 87, cu caciula neagra pe cap, cumparata de mama la ultima aniversare (si pe care o uraste din toata fiinta lui), cu o geaca lalaie, curganda si sleampata pe el. Se grabeste la logodnica lui. De data asta va fi curajos. Ii va spune TOT. Pe strada- mocirla. Saracii fulgi... de ce trebuie sa cada pe asfaltul asta fara viata? Da, stiu ca stii. Stiu ca simti ca mi-e dor de tine. Un miros de scortisoara imi intra pe nari si brusc imi invadeaza creierul. Imediat imi apare imaginea ta, stand pe scaun si decojind cu grija maxima o portocala zemoasa si carnoasa, ca si cum ai fi dezbracat o femeie. Tot timpul ma amuza felul tau cumva infantil si naiv de-a da importanta exagerata unor actiuni asa banale. Iti si vad fata, incruntata, extrem de ingrijorata. De parca in portocala aia se afla Secretul, Esenta. Da, poate ai dreptate. Detaliile creaza Intregul.

(Nenea Beethoven era cam suparat. Rare momentele in care e nostalgic, melancolic. Imediat isi aminteste ceva, un ceva care l-a obsedat in trecut, dar pe care reusise sa-l uite, si izbucneste iar o furtuna. Frica, angoase, temeri, limite.)

2008-12-19T23:36:00.007+02:00

La inceput- frumos, convingator, decis, hotarat, adanc. Fiori de placere iti plutesc usor in corp. Nimic dureros, nimic apasator. Doar frumos. Incet-incet, frumusetea iti inunda corpul, iti ineaca mintea, iti sufoca sufletul. In cateva minute, tranformare completa. Transfigurare. Metamorfoza. Cuvintele astea pompoase devin complet inutile. Ba chiar penibile, as putea spune. Nimicuri. Chestii de umplutura. Atat de apasatoare devine frumusetea de la inceput, atat de adanc devine mesajul, ca fiorii aceia de placere se tranforma in cutite care te strapung pana in "ultima" celula. Ca niste sageti extrem de bine calculate, tintite chiar spre miez, spre nucleu. Frumusetea devine treptat dureroasa. Incepi sa te simti complet neputincios in fata ei. Mic. Mic de tot. Unde sa incapa atata fericire, atata esenta? Punct pus pe "i". S-a gandit, desigur, unde sa atace, unde sa trimita totul. A desenat un "X" pe sufletul fiecarui om si a zis: aici lovesc! Cat mai adanc, posibil, cat mai dureros. Pentru ca devine dureros, intr-adevar. In timp ce te zvarcolesti de durere, in timp ce te ustura, te arde, te spinteca, te loveste in moalele capului, plangi. Plangi de fericire! Lacrimi spumoase, involburate, iti tropaie pe obraji. Si, in acelasi timp, razi. Razi in hohote!

Edward Elgar- Cello Concerto in E minor.

2008-12-14T22:14:00.005+02:00

Stau. Da, stau picior pste picior si ma holbez. Evident ca stiu ca ma holbez la o usa. Nu stiu daca am innebunit, dar usa aia chiar e importanta. Usa aia, asa jerpelita cum o vezi tu, zgariata de caine, cu vopseaua sarita, mancata de viermi, ascunde in spatele ei lucrurile de care ti-am zis. Eu le-am incuiat, de foarte mult timp. Nu mai tin minte exact, mi se pare ca din cauza ca erau foarte greu de carat. Ba da, tanjesc dupa ele ca o nebuna, toata viata le-am cautat, toata viata am alergat dupa ele, m-am zbatut. Si stii ce e hilar, penibil si trist? Ca abia acum mi-am amintit de camera asta. Abia acum mi-am amintit de usa asta, pe care (paradoxal) eu am incuiat-o! Da, m-am gandit s-o descui! Normal ca m-am gandit s-o descui! Dar nu mai tin minte unde am pus cheia. Nu mai stiu unde am azvarlit-o! Stiu ca am trait pana acum fara lucrurile alea si am trait chiar bine. As putea si-n continuare, desigur, sa uit de usa asta, de cheie, de camera si de lucrurile din ea. Dar m-as simti oarecum goala. Sau daca nu chiar goala, cel putin semi-goala. Ca si cum as avea doar o soseta in picioare, doar un picior imbracat, doar un san acoperit, doar o lentila in loc de 2. Unde e cheia aia nenorocita???Am uitat, intr-adevar cum e sa vezi cu 2 lentile, sa ai 2 sosete, sa-ti fie toti nasturii incheiati. Da, s-ar putea sa ai dreptate. Poate nici n-am stiu vreodata. Nici sa nu stiu vreodata? N-as vrea asta.

Hahaha. Nu, intr-adevar, nu m-am gandit sa incerc usa. Poate e descuiata, dar putin blocata doar.

Azi.

2008-11-23T16:48:00.005+02:00

Sfarsit de noiembrie. Simfonia nr. 5, Beethoven. Atmosfera incremenita. Ger gri. Vantul doare. Aerul ustura. Linistea asurzeste. Ma las condusa de vant, intr-o directie necunoscuta. Mi-e frica, dar nu ma impotrivesc. Idei obsedante imi valseaza in minte. Cuvinte care se tot repeta la nesfarsit, din ce in ce mai tare. Sunete care imi zboara prin tot corpul. Sentimente de mult ascunse intr-un ungher, care acum navalesc afara. do minor, tonalitate care iti patrunde in fiecare celula si o sfarama. Card de ciori care croncane deasupra mea. Sunt atat de inghetata, incat imi simt oasele cum scartaie. Aud in spatele meu niste pasi. Ma intorc. Nimeni. Norii negrii de pe cerul alb imaculat, se misca extrem de repede, fug unul dupa altul. Unde fug? Vantul ma poarta din ce in ce mai repede. Unde? Corzile intreaba, flautul raspunde. Sunete marete, maiestoase. totul in jurul meu explodeaza. Pamantul se surpa, tulpinile copacilor se crapa, felinarele se sparg in mii de bucatele, norii se rup, ciorile urla si se strang intr-un card imens, acoperind tot cerul. Luna e acoperita. Nu mai exista. Timpul? Care Timp? Care Ore? Care Minute? Care Clipe? Izbucnesc intr-un ras isteric, sinistru. Ma simt ca un gandac, in fata unei imensitati. Musca in agonie. Ma opresc brusc din ras. Solo de oboi. O lacrima imi incalzeste obrazul inghetat, sapand un sant in el. Imi ajunge pe buze si mi le umezeste.

Exact. Stalactita.

Gusturi noi - acum.

2008-11-07T15:31:00.002+02:00

Da. Esti un actor care se joaca cu personajele sale permanent, schimbandu-le ca pe chiloti. Esti un scenarist care-si scrie lucrarile complicat, cu rasturnari de situatie, cu dramatism, poate chiar cu patetism. Esti un pictor care-si infatiseaza zilele viitoare in tablouri. Esti un scriitor care-si pune visele pe hartie. Esti un muzician care-si exploreaza dorintele prin intermediul notelor. Esti un director organizat. Totul este bine planificat. Totul este organizat. Stii ce vei face, stii cine vei fi, stii ce vei simti, ce vei spune. Te vei zbate pana la sfarsit (daca exista acest Sfarsit). Pana atunci nu-ti permiti sa iei nici o pauza, nu-ti permiti sa te opresti nici o clipa. Continui sa fugi, sa zbori, sa "orbecai". N-ai timp de "acum". "Acum-ul" te tine pe loc, te constrange, te limiteaza. Nu cunosti notiunea asta. Nu cunosti "acum-ul". Cunosti "secunda urmatoare", cunosti "maine", cunosti "viitorul". "Acum-ul" ti-e total necunoscut. Pana aici, foarte frumos. Inghiti "acum-ul" ca o baba care inghite pastile fara sa stie ce sunt si la ce o ajuta. Asa, din instinct. Fara sa-i simti gustul. Intrebarea e: daca nu simti gustul "acum-ului", cum vei simti gustul "atunci-ului"?

Schita

2008-10-22T22:31:00.003+03:00

Tu in momentul asta: desen facut in creion, cu linii curbe si intrerupte, trasate lin, usor, nehotarat. In jurul tau: schita facuta de un artist talentat, schizofrenic, intr-un moment de tulburatoare si revelatoare inspiratie, care a durat prea putin ca sa o si termine. Cerul? Alb imaculat. Iarba? Neagra. Totul e difuz. Ceata usoara, fantomatica, curge de colo pana colo. Umezeala intepatoare. Miros rece. Iti simt respiratia. E fierbinte, sacadata, sufocanta, agitata. Aud niste acorduri micsorate care sustin melodia lina de la mana dreapta, cantate la clavecin. Singurul element viu din schita asta? Ochii tai negri, prea bine conturati. Acolo e adevaratul peisaj. Acolo s-au ascuns culorile. Acolo e cald, acolo e iarba proaspata, acolo sunt si eu... Acolo e lumina dulce, mirosul arzator. Lasa-ma sa ma pierd in ei, doar putin. O secunda, un moment. Lasa-ma sa ma pierd ca intr-un labirint, alergand ca o bezmetica, cautand comoara din mijlocul lui. Lasa-ma sa ametesc in ei, sa ma scufund ca intr-o mare limpede, sa inot alaturi de pestisorii mici, viu colorati. Lasa-ma sa fiu atrasa ca intr-un vortex, ca intr-o tornada. Lasa-ma sa ma inec in ei.

Intreg universul concentrat in doi ochi negri, ca intr-un bol de cristal in care e infatisata iarna.
Lumina, obscuritate, intuneric.
Contraste.
Contradictii.
In doi ochi prea negri.

Simplitate complicata.

2008-10-14T15:41:00.004+03:00

Lacrimi de fericire, suflet care iese din tine zburdand si razand ca un prunc in fata bunicului, inima care alearga cursa de 100 metrii garduri in corpul tau, creierul care a explodat ca un balon intepat de un ac, ochii care iti sclipesc ca niste stele orbitoare, revelatii mistuitoare, distrugatoare? Nu mergand in genunchi 3 km pana la "o icoana facatoare de minuni", nu cumparandu-ti "nemurirea" cu operatii estetice, nu dand milioane preotilor ca sa "te curete de pacate". Ba mult mai simplu: stand pe wc jumatate de ora si citindu-l pe Steinhardt, sezand pe o banca calda din Kiseleff si urmarind snobii care isi plimba copii (singura data din an, in rest au dadaca), ascultandu-l pe nenea Bach in troleu', in timp ce o baba cu mustata urla la tine, zacand culcat in pat (stiind ca ai o gramada de treaba) si mangaiandu-ti potaia, care sta lungita pe pieptul tau ca o placinta.

Paradox. Contradictie. Dualitate.

Coregrafie.

2008-10-08T23:05:00.005+03:00

Sunt intepenita. Secundele, minutele, zilele, saptamanile, anii, danseaza in jurul meu, haotic, bezmetic, ametitor. Incerc sa le ating. Sunt ale mele, doar. Nu pot. Oasele imi sunt inlemnite, inghetate. Stalactita. Piatra. Ziua de 7 februarie 1998 e chiar deasupra mea, imi face cu ochiul. Nu reusesc sa-mi amintesc ce am facut in ziua aia. Minutele cu saptamanile danseaza doi cate doi, cumintei, de manute. Secundele sunt mai rebele, au o coregrafie mai bizara, abstracta, "contemporana". "Domnul-peste-2-saptamani-in-jurul-pranzului" imi face cu ochiul si zambeste senzual, muscandu-si buzele. Anii danseaza vals vienez si urla ca vor muzica mai tare. Simt furnicaturi in tot corpul, incerc in continuare sa ma misc. Imposibil. Simt ca daca as primi un ghiont acum m-as sparge in mii de bucatele mici. Cioburi. La un moment dat, se opresc toate. Liniste asurzitoare. Neclintire. Apoi incep iar sa danseze toti cu o viteza fenomenala. Nu mai disting mare lucru, decat ca merg in aceeasi directie. Care directie? Nu stiu. S-au transformat in mici picatele, puncte, protoni, netroni. Eu? Aceeasi. Mijlocul. Nucleul. Substanta.De cand isi permite Timpul MEU sa danseze in jurul meu, zambindu-mi sadic si facandu-mi in ciuda?!

A fi sau a nu fi... "CUL"

2008-09-24T22:06:00.005+03:00

- "Esti un "nesimporc", un NESIMTIT!"
- E, si tu acuma...
- Arunca mai repede ala ca-ti sparg capul!
- Stai, ma, putin!
- Si vezi cum arunci, poate ma nimeresti in mecla! Eu sunt gratioasa, eu sunt dansatoare, balerina, pianista...

Stateam si eu, ca omul si asteptam ceva, pierdeam timpul. M-am asezat undeva si am fost martora fragmentului asta de dialog dintre doi copilasi nevinovati de vreo 10 ani, care se jucau,aruncand cu o creatura incerta (de plus) de la unul la altul. Tin neaparat sa precizez ca personajul care zicea ca "sparge capete", are grija sa nu fie nimerita in "mecla", era o fetita cu un chip cat se poate de angelic, cu un par lung, blondut si rar, imbracata intr-o fusta mini de blugi, cu colanti negrii pe dedesubt. O gratioasa, o finuta, pana deschidea gura. Atunci se trasforma intr-o scorpie, intr-o fiara de temut. Baietelul, un "lasa-ma sa te las", un cumintel cu telefon mobil ataranat de gat si cu ochelari mai mari decat el pe nas, din spatele carora se vedeau 2 punctulete negre. Se topea de cate ori se uita la ea. In viziunea ei, un "fraier". Peste cativa ani, ea o sa fie atarnata de bratul unui macho cu muschi umflati la sala, fara creier (normal, ca nu se mai poarta) si care face cu ochiul altor domnisoare cand o tine in brate pe tipa asta "buna si blonda". El, un dork, un wierdo, un fraier, un tocilar, un "aragaz cu patru ochi, care stie biologie, citeste Cioran (cine-o fi si fraieru' ala?) si-l asculta pe "Mozzart", "ala care canta cu pianul si scrie bobite".

Fratilor, vreau sa fiu "cul"!

Tablou

2008-09-18T19:17:00.004+03:00

Azi ai fost la lectia de pictat. Ai facut un tablou, in sfarsit. Ai pictat strada asta jegoasa pe care merg eu, cacatul de doberman in care urmeaza sa calc, fabrica de masini "smechere" pe langa care trec, gardianul care sta cu picioarele pe o masa scorojita, mananca seminte, asculta meciul cu Steaua, la radio si "citeste" o revista porno. Fetitei care trece cu trotineta pe langa mine de ce i-ai pictat geaca roz? Ar fi fost o geaca chiar interesanta. Dar...roz? Neinspirat. Nu se mai poarta. Ai pictat copacii astia foarte fain, ce-i drept. Sunt de un verde inchis, un verde obsedant, foarte contrastant cu cladirea de vis-a-vis de ei, care are o culoare foarte stearsa (cred ca ai pus prea multa apa in acuarela). Fa-ma mai frumoasa, Poti? Vezi ca soarele l-ai pictat prea puternic si razele imi intra in ochi si ma orbesc. Da' de ce ai pictat soare? E toamna! Ai pictat o gramada de frunze uscate pe jos, pe saracii copaci i-ai chelit de tot, mie mi-ai pus un palton pe mine si faci soare... Cam aiurea, nu crezi? A, si daca tot e frig, fa-mi si nasul rosu, sa stie lumea ca-s eu. Am ajuns in statie. Oamenii se misca ca niste furnici care bazaie ca niste muste enervante, prinse intre doua geamuri. Da, in tabloul tau figurinele se misca, scot sunete. Tramvaiul pleaca, prinde intre usi sacosa unei babute cu o fata blanda, dar cu o gura spurcata, un nene de langa mine imi da locul, doi tineri se cauta unul pe altul in cerul gurii. Eu sunt singura care-ti vede tabloul? Fa si tu o expozitie, sa mai vada si altii. Poate asa o sa-si dea seama ca esti. Poate asa o sa creada. Ce, vrei vreun premiu pt tabloul asta? Are multe bube, multe chestii in contradictie, culori alese aiurea, oameni care se poarta ca niste urangutani, femei care scot sunete de ciocanitoare, copii care se confunda cu niste vrabiute galagioase. E foarte bizar tabloul asta. Ma uit in sus. Ridica-mi barbia mai mult, pune-mi ochelarii pe nas, ca sa vad mai bine. Da, ce vad acum e perfect. Ai amestecat niste nuante de plumb rece, de caramida inghetata, cu un mov care are incalzi pe oricine. Superb.Sa stii ca cerul e singurul viu din tabloul asta.

2008-09-10T21:04:00.003+03:00

Eu nu inteleg. De unde criza asta, frica asta imensa de foame? Sa nu murim de foame! Si avem burtile pline de friptuti, gratare, carne, carne si iar carne. Ulei, prajeli, multa, multa grasime. Mergi pe strada si vezi barbati sexy cu tricouri mulate, ridicate senzual deasupra burtilor, care se scarpina intre dinti cu unghiile netaiate. In timpul asta,cu cealalta mana, se mangaie, evident, pe "burtica", de parca ar avea acolo un bebelus, ceva foarte important care trebuie alintat frecvent. de cand a devenit mancarea subiect national, discutat zilnic, in metrou, in tramvai, pe wc, la telefon, peste tot? Sunt oameni care nu mai au alta bucurie, alta grija. Ce conteaza daca eu azi am avut un concert sau daca in lume se intampla lucruri fenomenale? Friptura cu mult sos nu e pe masa? atunci ce sa mai conteze? Devin irascibili, dau cu pumnul in masa, urla! Oamenii cei mai dragi mie, cei mai blanzi oameni, alaturi de care am amintiri calde, devin adevarate bestii cand vine vorba de mancare. Animale. Fiare. In fata mancarii se produce o metamorfoza totala. Zambetul cald, blajin, li se tranforma in rictus, in ranjet sadic, dintii ca niste perle in colti plini de sange. Ochii lucesc ciudat, ca a unei fiare in fata pradei. Ca niste insetati in desert. Unde sunt adevaratele placeri? Care sunt adevaratele placeri? Unde le-am pierdut? In muntii de mancare, de fripturi, de carne.

2008-09-08T17:31:00.002+03:00

As da orice sa te mai simt. As da orice sa-mi mai creez imagini eronate despre tine, sa-ti dau nume, sa te regasesc in cele mai bizare momente, invadandu-mi creierul. Erau momente in care pur si simplu te simteam atat de puternic, ca o lacrima imi aluneca rapid din ochi, ca si cum ar fi stat pe bordura ochiului pana atunci, ca un inotator pe trambulina, gata sa sara in orice moment. Mi-e dor sa dau vina pe tine pentru tot, sa te urasc in unele momente, sa te caut ca o dementa, ca o dependenta. Mi-e dor sa te invoc, sa te strig, sa ma agat de picioarele tale ca un prunc de picioarele tatalui. Mi-e dor sa urlu. Sa plang. Sa ma abandonez.

Dorinte

2008-08-27T14:15:00.004+03:00

Lasa-ma sa fiu doar o umbra, doar o fantoma, doar un contur. N-o sa ma vezi niciodata, n-o sa ma auzi, n-o sa ma atingi. Sunt in spatele tau permanent, sunt langa tine, sunt in tine. Imi simti uneori mirosul, imi simti cateodata buricele degetelor plimbandu-se nestingherite pe bratul tau, simti aerul cald de la soaptele mele in ureche, simti suvita lunga de par care te gadila pe gat. Uneori te coplesesc cu prezenta mea. Te sufoc. Te electrocutez cu privirea. Ma cauti permanent, vrei sa ma vezi, sa ma atingi. Inchide ochii. Atata iti cer. Inchide ochii, goleste-ti mintea, nu mai gandi si asteapta-ma. Vreau sa te sug de energie? Nu stiu. Te vreau gol ca sa te pot umple. Vreau sa-ti patrund in fiecare por. Vreau sa fii eu. Vreau sa fiu tu. Vreau sa-ti amorteasca mainile. Sa nu-ti mai misti genunchii. Degetul aratator de la mana dreapta sa-ti ramana blocat sus, inspre cer. Sa ti se puna un nod in gat, sa nu mai poti inghiti. Sa ti se usuce buzele, sa ti se crape. Sa ti le musti. Genele sa ti se lipeasca intre ele, inchizandu-ti ochii negrii ca intr-o cusca. Sa-ti arda stomacul. Plamanii sa ramana fara aer, supti, stafiditi. Inima sa alerge, sa zboare, sa pluteasca. Preda-te. Lasa-te. Abandoneaza-te. Te umplu eu. Numai un minut. Numai o secunda, o clipa. Creierul iti va fi amortit. Va arde in flacari. Tu o sa arzi. Vei simti ca esti coplesit. Vei simti ca vei da pe dinafara de atata... substanta. Te vei trezi? Din pacate, da. Eu? Eu abia atunci pot muri.

10000 de oameni asteapta MINUNI

2008-08-14T13:08:00.001+03:00

Nu, nu-mi bat joc de nimeni si de nimic, nu vreau sa critic si nu, nu ma cred superioara. Doar ca nu inteleg. 10 mii de oameni(nu 9999) s-au adunat la o manastire, in fata unei "icoane facatoare de minuni". Minuni. Oamenilor, mi se pare splendid ca credeti in Ceva. Eu merg pe ideea ca daca crezi in Ceva, orice ar fi Ceva-ul ala, el EXISTA, pentru tine. Orice ar fi. Daca tu CREZI ca cerul are picatele roz, ai crede nebun si tampit pe oricine ti-ar spune ca nu e asa. Perfect de acord. Dar MINUNI? Ce-s alea MINUNI? Oare ati incercat sa faceti voi vreo minune? A, nu, nu e posibil, am uitat: voi, noi, sunteti/suntem niste simpli oameni... Aia este o "icoana facatoare de minuni". Bun. Voi de ce nu sunteti niste "oameni facatori de minuni"? Ati ajuns in stadiul ultim al vietii voastre, cand toate drumurile vi s-au inchis, cand nu mai vedeti nici o solutie de scapare de la pieire si tot ce va ramane este sa asteptati o Minune? Ati facut TOTUL in viata si acum credeti ca meritati o MINUNE? Sau, de fapt, vreti mila? Sunteti atat de nenorociti, de incapabili, de umili, incat aveti nevoie de Minuni? Dar meritati asa ceva? Meritati ca El sa va dea o mana de ajutor? Sa va aranjeze viata? Sa va arate calea? Minuni... Ce intelegeti voi prin asta? Bani, case, atv-uri? Stiu. Toti avem nevoie sa credem in Ceva. Toti avem nevoie sa visam, sa ne incredem in ceva, sa ne lasam viata in degetul mic al cuiva. Numai ca unii NUMAI asta fac. Se lasa dusi de... orice. Numai sa nu faca ei nici un efort. Daca ar putea, nici nu si-ar atinge picioarele fine si delicate de asfaltul imputit. Ar pluti si ar astepta o Minune. Ar sta cu gura cascata la soare, poate va pica din soare o omleta, sau ma rog, ceva de inghitit. Legume. Morti vii. Mumii infasurate in Gucci, Armani de Piata Matache. Stau sprijiniti de garduri, scuipa seminte si se elibereaza de toate frustarile lor injurand si batjocorind pe cine apuca. Si se duc duminica la biserica cu fufele lor, imbracate in fuste de blugi mini, lasand sa li se vada celulita SEXY. Si asteapta Minuni. Eu una, nu merit Minuni. Sunt mult prea mica ca sa strig dupa ajutor. Nu-mi permit.

Jeu

2008-08-10T14:19:00.002+03:00

Experimentez. Incep sa ma bucur de fiecare fir de iarba pe care-l ating cu varful degetelor, apoi cu intreaga talpa. Il las sa ma gadile, sa ma intepe usor. Incerc sa-l compar cu o senzatie pe care-am mai avut-o. Nu pot, e unica. Il simt cum imi intra intre degete, cum ma mangaie. Il calc din ce in ce mai tare, ca sa nu pierd senzatia. Dau de noroiul de dedesubt. Imi intra intre degete. Ma stramb, nu-mi place. Si totusi, nu misc piciorul. Incerc sa compar si asta. Nu reusesc. Desenez figurine rotunde pe iarba aia moale, intepatoare, frageda. Inchid ochii si nu mai stiu unde sunt, cu cine si cand. Tot ce exista acum sunt firele de iarba, care ma gadila si ma fac sa realizez ca traiesc. Sunt la fel de frageda ca si ele, sunt moale si intepatoare. Poate chiar cineva deseneaza figurine rotunde pe mine, uneori. Ma bucur de fiecare strop de apa care-mi racoreste trupul. Ma spala. Ma curata. Ma goleste. Ma intinereste. Ma invie. Simt fiecare picatura de ploaie care-mi cade pe cap, apoi aluneca pe frunte, nasul carn, buze, gatul "colturos", pana imi ajunge pe buric. Fiecare mangaiere ma face sa tresar. Simt pielea, degetele, porii celui care ma atinge. Unele ma dor. Altele ma zgarie. Pe unele nici nu le simt. Merg pe strada si savurez orice privire. Ma afund in ochii oricarei fiinte care are puterea sa se piarda in mine, in privirea mea. Cei mai multi nu sesizeaza provocarea mea. Unii nu au putere, pleaca capul imediat, speriati. Altii ma sperie, ma fac sa ma cutremur. Singura fiinta care m-a omorat, m-a ametit, m-a golit de orice gand cu o singura privire fugitiva, rapida, a fost un copil, un tanc in carucior. De data asta, eu am plecat privirea. Prea multa puritate, prea mult din El. De cate ori ma spal ma gandesc ca-mi iau fiecare strat de piele, il decojesc ca pe o ceapa si-l spal. Asa, incet-incet, ajung la miezul dulce, verde, proaspat, singurul care nu s-a stafidit de la vreme. Ma joc cu mine. ZIlnic. In fiecare moment. Ma caut, ma descopar, ma incerc, ma iubesc, ma urasc. Ma joc.

In necunostinta de cauza

2008-08-06T15:42:00.000+03:00

Cuvinte efervescente care se topesc intr-un pahar mare cu apa pe care il bem disperati de sete, cu buzele arse. Sunete pe care le ascultam cu nebunia unui surd caruia i se da voie sa auda pentru 5.05 minute, dupa o viata intreaga de liniste deplina. Priviri fulgeratoare, patrunzatoare, dureroase pe care ni le tragem in fuga, dupa copertine, dupa draperii verzi de catifea, ca niste orbi carora li se dau cateva momente de lumina. Atingeri sfasietoare, fugitive, timide. Cafea fara lapte si cu lapte, bere la sticla si la halba, tigari simple si menthol. Zgarieturi pe piele. Straini care se cunosc fara sa se cunoasca.

O clipa intr-un spital bucurestean.

2008-08-05T10:59:00.001+03:00

Intru in spatiul ala mare, intunecat si cu aer inchis impingand o usa masiva, rece, de fier. Calc timida pe podeaua in culori reci, ca de inchisoare. Sunt inconjurata numai de forme geometrice. Ma simt si eu una dintre ele. Nimic de acolo n-are substanta, n-are viata. Forme geometrice fara umplutura. Ma duc la o tanti sa-mi dea niste hartoage. Nu intelege ce vreau de la ea si eu nu stiu cum sa-i explic. Dupa momente pe care eu le percep ca fiind penibile (nu si tanti la fel), fac in sfarsit rost de un "manunchi" de hartii mazgalite, care se presupune ca ar fi de o maxima importanta. Urc niste scari sinistre. Incerc sa le analizez, sa-mi dau seama ce forma au, ce-mi spun, cu ce le pot compara. Fier si ciment. Mai mult nu ma duce mintea. Trec pe langa tot felul de oameni mutilati de frica, cu capetele plecate, jucandu-se fiecare cu ceva in mana, de nervi. Ajung in fata usii. Un batranel cu lacrimi in ochi sta pe canapeaua cacanie de langa usa. Se uita la mine si vrea sa-mi zica ceva. In momentul ala se deschide usa si din camera aceea GRI iese o doamna cu un zambet sadic pe fata. Ca toata lumea din cladirea aia, tine in mana strans Viata, de data asta sub forma de Hartii mazgalite cu pix albastru, intrerupt din cand in cand. Ranjeste. Oare ce a aflat? Intra si batranelul. Iese dupa 10 minute, speriat, plangand. Lacrimile i se scurg pe fata, lasandu-i dare in piele. Una ii coboara langa buze. Si-o linge insetat. Pleaca. Numele mi-e strigat cu o voce stridenta, ca o unghie lunga si rosie care zgarie o farfurie ostentativ. Intru cu inima in gat, zbatandu-mi-se. Ochii imi ies din orbite, ca in desenele animate cu Tom&Jerry, pe arcuri. Ma pufneste rasul. O tanti sta pe scaun, in spatele unei mese gri, patrate, colturoase. Imi face un gest scarbit si-mi da de inteles sa ma asez pe scaunul din fata ei. Imi ia Hartiile din mana si le analizeaza dezgustata. Ma simt prost. Tremur de nervi. Inima mi-e tot in gat, parca se zbate din ce in ce mai mult, parca se mareste, se umfla, ca o glezna de baba, cu varice. "Mda. Stai linistita, nu mori inca." Raman perplexa. Murit? Moarte? In interiorul meu sunt curse de Formula 1. Ma napustesc asupra pitipoancei asteia, cu aerul ei de superioritate, cu siguranta ei cand se uita pe Hartiile mele si-mi vorbeste de Moartea mea, cu gura ei stramba de fumatoare de Kent 8, cu dintii ei perfecti si albi, slefuiti la milimetru, cu ochelarii ei cu rame aurii, cumparati din piata de la Matache si o strang de gat. Ochelarii ii sar de pe nas, dintii incep sa-i cada pe rand, ochii ii sar ca pe arcuri. Iar ma pufneste rasul. " De ce ranjesti?", ma intreaba. Ma trezesc. Are toti dintii, ochelarii ii sunt inca pe nas iar ochii nu sar ca pe arcuri. "Mi-am adus aminte de Ceva." Se uita la mine cu mila. O las sa se uite. Continui sa zambesc. Imi spune tot felul de termeni si cuvinte ciudate, din care nu inteleg absolut nimic. O aprob ca si cum as intelege tot si zambesc fericita. Acum imi dau seama. Stiu ce ar fi trebuit sa-ti zic Atunci. "Sunt singura persoana care ti-ar da o palma numai ca sa primeasca una inapoi. Asta mi-ar dovedi ca nu esti mort." Nu, nu ti-am zis. Am preferat sa tac si sa zambesc. "Succes, domnisoara.", imi spune intinzandu-mi Hartiile inapoi.

O discutie cu tine.

2008-08-03T13:06:00.001+03:00

- Alerg dupa tine in fiecare minut, in fiecare secunda, in fiecare moment. Zilnic. Permanent. Nu ma opresc, nu incetinesc, nu intorc capul. Fug inainte dupa tine, din ce in ce mai repede.
- De ce?
- Pt ca vreau sa te prind. Vreau sa te ating.
- De unde stii ca pot fi prins? de unde stii ca pot fi atins? M-ai vazut vreodata?
- Nu. Dar stiu ca esti. Te simt, ma atingi cateodata, dar e prea putin. Trebuie sa fie mai mult. Trebuie sa ma coplesesti, sa ma sufoci. Simt doar cateodata, cand treci pe langa mine. Iti simt parfumul discret, o adiere usoara ma magaie pe obrazul stang. Atat am de la tine.
- Daca imi simti parfumul inseamna ca sunt aproape de tine, nu? De ce nu ma vezi, atunci?
- Nu intelegi. Nu vreau sa te vad. Vreau sa fiu tu. Vreau sa ma domini si astfel sa am impresia ca te domin eu. Vreau sa ma ranesti, sa ma lovesti, sa ma doara ingrozitor. Ti-as intoarce si celalalt obraz, sa ma doara si mai tare. Vreau sa ma tai pe fata, sa ma zvarcolesc de durere, sa-mi curga sange si tu sa te uiti la el, fara sa faci nimic. Vreau sa-mi lasi cicatrice.
- Esti atat de naiva. Tu nu fugi dupa mine.
- Ba da! Te alerg tot timpul, te vreau tot timpul.
- Nu. Tu fugi "de mine", nu "dupa mine". Si cu cat fugi mai tare de mine, cu atat o sa vin mai repede si eu dupa tine. Si atunci, chiar ca o sa te doara. Asta numai in cazul in care vrei sa ne fugarim toata viata. O sa jucam leapsa toata viata daca asta vrei. O sa ne ascundem dupa copacii unul de altul. O sa fim intr-un vesnic maraton. Tu o sa mai cazi, o sa te lovesti, o sa fii plina de rani. Eu o sa fiu vesnic intact. Eu as vrea sa ma vezi cu totul altfel. As vrea sa ma recreezi. As vrea sa nu-mi mai da nume aiurea.
- Sa te recreez? Ca ce?
- Vreau sa fiu piscina ta. Vreau sa intri in mine, sa te scalzi in mine, sa faci pluta pe spate in mine. Sa taci. Sa nu mai gandesti. Sa te racoresti in mine. Sa-ti lasi parul sa pluteasca in mine. Sa te lasi dusa de mine. Inchide ochii si simte-mi apa.

Oglinda

2008-08-01T12:21:00.000+03:00

In fata ta ma simt complet goala. Nu, nu ma dezbraci tu. Tu nici macar nu ma vezi. Sunt langa tine, fara haine, fara incaltaminte. Mergem pe strada, intram in magazine, ne asezam sa bem un cico si eu sunt langa tine, goala. Te uiti prin mine. Imi vezi ochii, dar nu-i privesti. Mi-e frig. Nu observi. Ai putea sa ma atingi, sa ma mangai usor pe brat, cu un singur deget. Eu as strange ochii si mi-as musca buzele, pentru ca m-ar gadila. M-as abtine sa nu rad un timp, dupa care mi-as trage brusc mana. Tu ai zambi usor. Ai putea sa-mi vezi alunita neagra de pe gatul lung, in partea dreapta. Ai putea sa mi-o saruti. Ai putea sa-ti plimbi mana dreapta pe fata mea, sa-mi magai buzele. Ti-as musca degetul mic si stramb. Ai putea doar sa ma privesti in ochi. Sa te privesti pe tine in ei. Sa-ti vezi nasul borcanat si buzele arse. Nu m-ai observat niciodata. Nu m-ai auzit niciodata. Tu te vezi doar pe tine, te auzi doar pe tine. Monologhezi. Tot timpul. N-ai timp pentru altii, n-ai urechi pentru altii, n-ai ochii decat ca sa te vezi in oglinda. Iti zambesti tie. Ce sunt eu pentru tine? O oglinda.

2008-07-26T10:39:00.000+03:00

Da? Sunt plina de pacate? Inot permanent in noroi? Respir numai aer poluat si fum? In interiorul meu, totul clocoteste. O voce urla permanent. Vrea sa scape. Se zbate. Tipa asurzitor. Are vocea ragusita de atata fum. Totul e imbacsit. Ceata. Nori. Nu, apa nu e. Deloc. Fara lacrimi. Uscat, sterp. De fapt, nu e sterp. Dar nu e udat. In fiecare zi, in fiecare ora, minut, secunda, vulcanul se pregateste sa erupa. In fiecare clipa astept asta. Simt. Se pregateste. Astept cu infrigurare Clipa. "SI ce-o sa fie atunci?", ma intrebi. "Ceva mare", raspund. Ceva care o sa ma schimbe, o sa te schimbe, o sa ne schimbe. "In bine?", intrebi iar. "Nu stii, ca numa-n lacuri cu noroi in fund cresc nuferi?"

Explorandu-ma

2008-07-13T13:35:00.000+03:00

Intr-o zi o sa-mi infrunt frica de penibil. O sa ma chinui, o sa incerc din raspunteri sa fiu penibila. Nu cred ca poate fi greu. O sa fiu nesimtita. O sa fiu imputita. O sa ma afund in penibil, o sa rad de cat de penibila sunt, o sa traiesc sentimentul ala cu toata fiinta mea. O sa ma identific cu Penibilul. O sa fie cel mai bun prieten al meu, confidentul meu, iubitul meu. O sa-l iubesc si o sa ma iubeasca. O sa-l tin de brat si o sa-l iau pretutindeni cu mine si o sa-l prezint tuturor cu mandrie. "El e Penibilul meu", o sa zic cu un zambet mandru inghetat pe fata. Acum il urasc, il ascund in mine, intr-un colt gol, umbros. Il simt, dar nu-l las sa iasa de acolo. L-am legat cu lanturi de picioare si-l tin in spatele unor gratii groase si reci. Da, e o scuza. Nu mi-e frica de el, nu mi-e jena cu el, de fapt. Mi-e jena cu mine, mi-e frica de mine, de ce pot face. Ma incatusez si asa am senzatia ca las sa iasa din mine doar ce e bun. Intr-o zi o sa-mi dau toate hainele jos, incet. O sa mi le dau jos, si o sa-mi privesc goliciunea in oglinda. La inceput n-o sa-mi placa. O sa-mi pun repede mana la ochi. Apoi o sa desfac degetele din fata ochilor. Si o s-o vad iar. Toata pielea aia goala. Sanii asimetrici. Buricul intunecos. Picioarele lungi. Inceputul de "femeie". Carnea frageda, oasele fragile. Ca o radiografie. Si-n spatele lor, El, Penibilul. O sa-l mangai. O sa-i desfac portile. O sa ezite la inceput. Apoi o sa iasa si o sa zburde cu mine, Goi amandoi.

transpiratie, stalactite si zambet

2008-07-08T10:35:00.001+03:00

Caldura inabusitoare. Imi tarasc picioarele dupa mine, moi si grele ca niste prosoape proaspat spalate si imbibate de apa. Femei peste tot. Femei vulgare. Femei care scuipa coji de seminte in fata blocului cu o expresie de superioritate fata de restul, care nu muncesc, "ca fraierii". Femei cu fustite care dau bani multi pe haine din cat mai putin material si care sa aibe o eticheta cu un nume cunoscut, sau macar apropiat de cel original. Femei cu gentute pe brate, semi-epilate, care poarta discutii filozofice despre farduri, vopsele de par si operatii estetice, in cel mai bun caz. Femei trecute de o varsta, care nu mai stiu sa se bucure de frumusetea lor, ascunsa undeva in spatele straturilor de sarmalute depuse pe burtica, fundulet, coapse, maini, gambe, etc. Urc intr-un mijloc de transport. Toate geamurile sunt deschise, care parca absorb si putinul aer dinauntru. Langa mine e un domn "bine", imbracat intr-un fel de costum, care miroase ametitor a...de toate. Se scobeste cu o vointa demna de admirat in nas, vrand sa scoata de acolo ceva consistent. O doamna care abia s-a urcat scapa o sacosa din cele 3294032 de sacose Carrefour, din care ii cade o legatura de ceapa si un mar. Injura printre dinti.Vis-a-vis de mine sta un tip foarte aratos, inalt, cu ochii gri, cu parul de culoarea graului ars de soare. Foarte dragut. Poarta o conversatie aparent interesanta cu alt tip din fata lui. Rade zgomotos si-si dezveleste dintii care seamana acum cu niste floricele de porumb, strambe si putin galbene. Ma uit la niste fete de varsta mea si brusc ma simt batrana. Zambesc parca resemnata. Resemnata de ce? SI eu am aceeasi varsta, aceleasi idealuri, aceleasi vise, aceleasi sanse. SI eu astept lucrul Acela banal si aparent nesemnificativ, care-mi va schimba ceva din mine. Care-mi va da drumul la toate dorintele, pornirile arzatoare din mine, incatusate in lanturi acum. Ma simt ca o stalactita. Intepenita. Acolo tot timpul. Nu ma mai atinge nimic. Nimic nu ma mai lasa fara cuvinte, nimic nu-mi mai face ochii sa se umezeasca macar, nimic nu-mi mai smulge in hohot de ras. "A trecut vremea asta", imi zic. Deja? Realizez ca, cu o zi in urma, am stat tolanita in iarba. In jurul meu roiau o gramada de albine. Le simteam aripile gadilandu-mi bratele, bazaitul zgariindu-mi timpanele. Eu am fobie de albine. Am imbatranit si nici macar nu mi-e frica de moarte. Intotdeauna mi-am zis asta. Si totusi, nu cred ca as putea sa mor chiar acum. Nici n-am terminat de scris asta. O fetita mica se uita smechereste la mine. Imi smulge un zambet. O fixez cu privirea, vrand sa aflu de la ea Secretul. Vreau sa-mi reamintesc cum e sa te bucuri pt ca topai, pt ca o tii de mana pe mama, pt ca lingi o inghetata, pt ca vezi fetele posomarate ale altora, pt ca faci pipi pt prima oara dupa mult timp, pt ca vezi pe cineva drag. Sa zambesti pt ca ...poti. Nu mai astept nimic de la viata. Dorintele mi-au zburat, visele mi-au adormit. Nu te mai astept. Am obosit.

Aceeasi curba

2008-07-08T10:32:00.000+03:00

De ce o iau tot timpul pe acelasi drum? Tot timpul ma culc pe burta si cu telefonul setat sa ma trezeasca la ora fixa, pus sub perna. Dimineata cand suna, aman soneria si mai stau 5 minute. Ma agat de alea 5 minute ca de o minune. Soneria mai suna inca de 4 ori pana sa o sting de tot. Dupa ce o sting, adorm iar, si ma afund in cel mai dulce vis posibil, creat chiar de mine. Acum pot sa-mi dau seama ca e doar vis, asa ca ma joc si-mi imaginez tot felul de situatii, in care tu esti acolo, in tot felul de ipostaze, in tot felul de umbre si lumini. Dupa catva timp de joaca de-a visatul, realismul meu intervine si ma trezeste la viata, enervat de infantilismul meu. Deschid dezamagita si lenesa ochii lipiti pana acum de somn si ma alint ca-n fiecare dimineata. Dupa care procesul e oarecum neinsemnat si cunoscut de toata lumea. Te usurezi de...toate grijile noptii, redevii om cu vicii si "intri in paine". Nu asta e ideea blogului asta. Vroiam sa zic ca tot timpul am aceleasi gesturi si acelasi fraze pe care le folosesc si ce ma enerveaza cel mai mult- tot timpul merg pe acelasi drum... Intalnesc pe drum tot felul de oameni... Portarul de la firma de constructii, care se uita sasiu la mine, fumand tigara bine-cunoscuta, ajunsa acum la stadiul de chistoc, vanzatoarea bruneta cu ochii albastrii ca de peste, nefiresc de frumoasa si de vulgar imbracata, care sta si-si bea cafeaua pe lada de bere goala, intoarsa invers, taximetristul care sta la intersectie si de masina caruia ma lovesc tot timpul, tot felul de muncitori plini de inspiratie in capitol de "texte de agatat gagici", si tiganca batrana, cu o fata atipic de intelepta care sta la poarta si asteapta...ce?nu stiu. Gata, am ajuns la Curba. Aici fac tot timpul dreapta, lovindu-ma cu nasul meu mare de grecoaica de florile de Mana Maicii Domnului. Calc hotarata si azi: fac dreapta aici. O alta "eu" urla: "Schimba drumul, nu mai face dreapta, mergi drept!". Ezit. Ma opresc putin. Ma uit in spate, parca astept un semn. Vad tiganca batrana, care-mi zambeste ironic, in timp ce mananca seminte. Ma intorc catre curba mea. Te astepti sa-ti zic ca am mers drept, nu? Sa-ti zic: Azi a fost ziua in care n-am facut dreapta, am mers drept. Nu, Azi a fost inca o zi in care m-am intors in acelasi loc, pe acelasi drum, la aceleasi ganduri, la acelasi dorinte si la acelasi zambet...

Atmosfera pariziana

2008-07-08T10:31:00.003+03:00

Imping poarta veche, peste care au trecut prea multi ani si pe care au atins-o tot felul de maini- tinere, muncite, aspre, netede, gratioase. Ies. Aerul e statut, nemiscat. Ma simt ca intr-o pestera, unde nimic nu se schimba, nu evolueaza. Nu se aude nimic, nimeni nu e pe strada. Nu mai exista Timp. S-a oprit si a ramas asa. E o atmosfera de "dupa furtuna". A fost o vijelie imensa, pomii s-au zguduit de la radacini, florile au fost scoase din pamantul cald si primitor in care au crescut, asfaltul a fost crapat ca o coaja de ou, cerul s-a facut negru si norii s-au ciocnit provocand sunete asurzitoare, apoi a inceput potopul. Dupa ce totul s-a calmat, n-a mai axistat Timp. Nu, asta e imaginatia mea... E doar pranz si toata lumea sta la masa, pesemne... Incep "calatoria". Stiu unde vreau sa ajung. Incep sa merg lenes, imi tarasc picioarele cativa pasi. Nu pot sa merg asa, e prea monoton. Am nevoie de o "impingere". Imi pun castile in urechi si corpul, sufletul, mintea mi-e invadata de o melodie banala, dar totusi frumoasa. Sunetul infundat al clarinetului se impleteste cu sunetul spart al acordeonului. Nu, nu e muzica lautareasca, ba chiar, paradoxal, e muzica de film francez, care-ti aduce aminte de Ceva... Acum mersul mi-e mai cursiv, pasesc pe un ritm, ca si cum ceva m-ar impinge de la spate. Trec pe langa garduri pe care atarna, abandonate, flori de "mana Maicii Domnului". Au un miros placut, intepator si oarecum ametitor. Zambesc timid. Ma uit in spate, asteptand parca sa vad pe Cineva... Calc intr-un rahat intins, pesemne deja "uzat". S-a dus toata atmosfera. Injur printre dinti, tot timid. Nu mai zambesc. Trec pe langa un chiosc, un fel de alimentara mica de cartier, prost aprovizionata. Vanzatoarea e o tipa frumoasa, imbracata strident, cu un par vopsit, foarte brunet, cu ochii de un albastru nefiresc, iesit din peisaj. Trage lenesa si scarbita dintr-o tigara. Am mai trecut pe langa ea si in alte zile si tot timpul ma gandesc ca are un aer oarecum misterios... Continui sa merg. Ma uit in jos si-mi vad piciorul aproape gol, cu pielea foarte alba, cu o vena subtire si cu unghile rosii ca niste cirese. Pe bordura trotuarului stau doua femei imbracate in negru. Se tin de mana si se uita vis-a-vis, amintindu-si fiecare de o veche poveste de iubire. Sau poate sunt amandoua vaduve si se gandesc la barbatii pe care i-au iubit candva. Nu le e dor de ei, se gandesc doar. O femeie gravida, imbracata intr-o salopeta de un rosu aprins trece din directia opusa pe langa mine. Ma uit la fata ei, sa vad acea expresie caracterisitica femeilor ce asteapta un prunc, acea expresie mandra, curajoasa. Nu o are. Are o expresie de ingrijorare. Se incrunta. O suvita mi se desprinde din par si-mi cade usor pe obraz, gadilandu-ma. Mi se lipeste de buze. O iau usor, apoi imi musc usor buzele. Mi-amintesc de sarutul ala... El imi explica ceva concentrandu-se, ca sa ma faca sa inteleg. Nu se uita la mine, poate daca s-ar fi uitat, si-ar fi distras atentia. Eu ma uitam fix la el, neclipind. Nu auzeam nimic din ce zicea, ii vedeam doar buzele uscate miscandu-se. N-am asteptat sa termine, m-am aplecat brusc spre el, i-am cuprins fata cu un inceput de barba intre palmele mele firave si i-am smuls Sarutul. Am inchis ochii si m-am abandonat. N-a fost un sarut lung, a fost mai degaraba unul furat, dar mult prea intens. Inima mi s-a oprit pentru cateva secunde. El respira precipitat. M-am indepartat, el a ramas complet uimit, cu ochii clintiti la mine, asteptand o explicatie. Eu ma uitam normal la el, zambind in coltul buzelor, de parca ce s-a intamplat era absolut firesc... A fost cel mai frumos sarut.... inchipuit.Nu s-a intamplat. Sarutul asta e doar in mintea mea. Asa s-ar fi intamplat daca eu as fi avut curaj. Dar n-am avut si am lasat toate momentele sa treaca pe langa mine. Un barbat cu o burta plina de bere trece pe langa mine. Are cea mai crunta expresie posibila si are un tricou roz, ca de papusa Barbie. In fata mea, pe jos, e un alt rahat, de data asta neatins, virgin dar acum il ocolesc. E un pas spre viitor. Vantul adie usor si un miros de tei ma face sa zambesc iar, usor, timid. Muzica s-a terminat, am iesit din atmosfera.

Monotonie

2008-07-08T10:31:00.001+03:00

Metrou. Cobori scarile obscure care parca te conduc catre un loc misterios, poate o pestera in care zac lucruri importante, nedescoperite. Totul pare calm, un miros de zacut, de lucruri incremenite acolo de mult timp, te atrage parca sa-ti continui coborarea intr-un ritm din ce in ce mai accelerat. Dupa jumatate de scari parcurse, te intrebi chiar de ce e asa liniste...Dar, imediat vine raspunsul: "oastea" de oameni grabiti si incrancenati care urca scarile, parca ducandu-se la rboi, fiecare cu cate o "arma" in mana, fiecare cu cate o sarcina sadica si bine definita in minte, te fac sa realizezi ca linistea era doar o iluzie. Ce parea a fi liniste si mister era de fapt monotonia care e ca la ea acasa jos, acolo, ascunsa si care primeste cu caldura pe oricine vrea sa se alature. Cine nu a mers dimineata cu metroul? Cine n-a simtit mirosul intepator de mucegai si igrasie? Cine nu a coborat scarile grabit, gandindu-se la ce ii rezerva viitor, in special ce probleme il asteapta? Cine nu a stat pe peronul neprimitor, uitandu-se cu coada ochiului la persoanele de pe langa el, sperand sa vada o fata prietenoasa, cine nu a asistat la lupta de supravietuire care se da in interiorul trenului? Intrii in metrou vrand-nevdrand, "ajutat" de la spate de oameni binevoitori care vor doar sa te ajute sa pasesti MAI REPEDE, iti gasesti un coltisor stramt, ridici nasul catre imaginarul cer, ca un act de supravietuire si gasesti o bucatica de bara de care te prinzi strans, sa nu-ti fie parca furata. Primesti un cot ascutit in cap, cineva balbaie un "scuze" parca cu rusine ca-l spune si sperand ca tu sa nu te superi ca ai auzit asa ceva. Un domn care are o sotie casnica acasa si care nu ii mai daruieste demult nimic, inafara de ciorba acra si mancare de cartofi, se uita cuceritor spre tine. te uiti catre fetele oamenilor...nici un zambet. Oare de ce? de ce nu pot privi metroul ca pe o provocare? Nu putem sa distrugem monotonia? Nu putem sa zambim catre un copilas aflat la prima lui calatorie cu metroul, entuziasmat ca se afla sub pamant? "Urmeaza statia ... cu peronul pe partea....."

Dorinte

2008-07-08T10:30:00.000+03:00

Vreau...Vreau sa scriu acum tot ce-mi trece prin minte...Vreau sa imi fac ordine in ganduri si sa la astern aici, fara sa-mi pese daca le va citi cineva sau nu... Vreau sa pot sa ma bucur de fiecare clipa de fericire, nestiind ca aia e "fericire", vreau sa realizez cuvantul "fericire" nu numai atunci cand sunt nefericita... Vreau sa accept oamenii din jurul meu asa cum sunt, fie ca asculta ei manele si se lauda cu asta, fie ca scuipa coji de seminte pe jos cu maiestrie,ca o arta, fie ca scuipa cu madrie... Vreau sa nu mai vad aparente! Vreau sa nu mai vad infatisari, stiluri, haine, toale, genuri, tipuri...Vreau sa vad oamenii! Oamenii care gandesc, simt, au o parere NUMAI a lor, au un "stil" NUMAI al lor, au o gandire NUMAI A LOR, oameni care sunt UNICI... Vreau ca de fiecare data cand VREAU sa zic ceva, cand simt ca iau foc daca nu scot pe gura ce am in minte, sa nu ma cenzurez, sa nu ma opresc, sa ZIC. Vreau ca atunci cand simt ca explodez daca nu fac ceva, sa nu ma complac cu starea de "explozie", ci sa fac CEVA. Vreau sa stiu ce e aia "iubire" si abia apoi sa "iubesc"... Vreau atat de multe, si totusi, habar n-am ce vreau...

2008-07-08T10:28:00.000+03:00

O femeie cu o fata pe care se poate citi limpede ura sta pe scaun si trage cu lacomie din tigara, privind cu ochii plini de manie tavanul. De unde atata ura? In ochi i se citeste cu limpezime dispretul, frustarea si scarba nemasurata fata de toata lumea. Oare a iubit vreodata? Oare a privit cu ochii acestia un copil mic facand primul pas? Oare pe fata acum brazdata de ani si de regrete a existat macar o clipa un zambet smuls din inima, sincer? Buzele subtiri, aspre si de o culoare cafenie acum au fost ele vreodata moi, fine si sarutate cu patima? Obrajii ii sunt subti, colturosi si la fiecare expresie incretiti din ce in ce mai mult. Ochii i sunt reci, incolori, parca uscati. Mainile subtiri, cu degetele lungi si noduroase, palemele innegrite de munca zilnica, au sters ele lacrimile fierbinti si sarate ale unui copil? Au mangaiat obrajii reci ai iubitului, intr-un moment de tandrete sublima? Urechile care acum par sa refuze sa auda ceva, au ascultat ele muzica divina intr-o catedrala, cantata parca de ingeri? Au ascultat rasul unui copil in bratele tatalui? daca a facut toate astea, de ce atata dezgust? De ce atata amar, ura, sila si regret? N-a apreciat lucrurile marunte. Asadar, n-a trait.

2008-06-22T13:11:00.000+03:00

E asa placut sa nu gandesti... Stau in pat si citesc o carte usoara, de vacanta. In camera e caldura sufocanta, o atmosfera de necilntire, de zacut. As putea sa ma ridic si sa deschid geamul. O adiere ar intra timida si mi-ar racori degetele de la picioare, apoi ar urca catre genunchi. M-ar racori. Dupa un timp genunchii mi-ar ingheta. Nu ma ridic. Stau asa bine, mi-am gasit pozitia perfecta. Nu ma deranjeaza nimic, nimic nu e in neregula, totul e la locul lui. Ascult muzica franceza, cantata de o femeie cu o voce nesemnificativa, banala, placuta. Incet-incet intru in atmosfera cartii. Sunt Cecile, adolscenta care se simte bine in nesimtirea si-n ignoranta ei, care se vrea dura si plina de ura, desi lucrurile astea nu se gasesc deloc in ea. Sunt indragostita de un francez frumos, care-mi sopteste tot felul de cuvinte mediocre, de baiat care vrea sa atraga o pustoaica. Intotdeauna am urat cuvintele astea, care se vor mari, importante, dar care imi par atat de false... Acum imi plac. Imi place limba in care sunt spuse. Nici nu le inteleg. Ascult doar accentele acelea senzuale, "r"-ul acela accentuat si tipator, care te zgarie putin, timid, senzual. Accentele frantuzesti sunt ca o mica zgarietura sau muscatura pe gat, facuta dintr-un exces de afectiune, de voluptate. Sunt pe o plaja goala, nisipul fierbinte ma arde si ma zgarie pe spate. Marea e atat de calma si de nemiscata, e incremenita. N-am chef de gandit. Din cauza asta, simt un usor sentiment de vinovatie. Il trec repede cu vederea. Aud tot felul de soapte in urechea dreapta. O respiratie lenesa ma gadila sub ureche. Tot felul de cuvinte penibile, dar magulitoare... Un miros de cafea danseaza pe langa nasul meu, il ademeneste ca o ispita, ca o femeie senzuala, nu prea tanara, cu multa experienta, care se joaca cu mintea unui pustan, fara sa fie vulgara. O mana puternica imi aluneca pe gat, de-a lungul venelor iesite in evidenta. Imi intorc capul, incercand sa privesc mana. Mana coboara pe umarul stang, pe antebrat, pana imi intalneste palma fierbinte, traspirata. Mi-o ridica si imi saruta degetul mic. Intotdeauna m-am ferit de imaginea asta de adolescenta care se lasa in voia instinctelor, care viseaza fara jena, cu nesimtire. Acum asta fac. ma simt penibil, ma simt inconstienta. Ce frumos e! Degetele de la picioare imi sunt arse de singura raza de soare care a intrat in camera. Ma ridic si deschid geamul. Astept vantul care sa-mi ridice usor parul. Nici o urma de vant. Vantul e in vacanta... Totul e incremenit.

Gol

2008-06-13T10:31:00.002+03:00

Nu mai am organe. Toate organele mele, toate vibratiile din corpul meu, toate zvacnirile firesti ale unui corp normal, mi s-au strans in gat. Sangele tot imi zvacneste in cap, in urechi. In locul stomacului am un foarte mare Gol. E un Gol care ma sperie, ma face sa tremur, un Gol care ma umple. Picioarele nu-mi mai raspund la comenzi. Vreau sa-mi misc degetul mare de la picior...mi-e imposibil. Simt ca picioarele mele sunt de guma, si acum se prefac intr-un oaresce lichid si se scurg. Ma asez mai bine. Vreau sa-mi dau senzual parul pe spate. Nu pot sa-mi ridic mana. Respir foarte repede si foarte sacadat, pentru ca nu pot sa iau aer. Ma sufoc? Clipesc foarte des, pentru ca mi se incetoseaza privirea. Incerc sa vad ceva clar. Iti vad umbra, forma corpului. Ai niste arcuiri foarte slefuite. Dai din maini intr-o coregrafie perfecta, cu niste miscari rotunde, arcuite. Parca desenezi ceva in aer. Incerc sa vad ce... Poate imi adresezi ceva mie... Nu, cred ca gesticulezi doar. Ai niste buze mari, voluptoase. Observ ca se misca lenes, probabil explici un concept abstract, numai de tine stiut pana acum si articulezi bine cuvintele. Sau poate descrii o scena de dragoste. Oricum, cuvintele pe care le spui trebuie sa fie foarte importante pt tine. Probabil iti amintesc de ceva, o dragoste stinsa acum, dar foarte intensa atunci. Si tu ai un Gol in stomac. Si tie iti bate inima in gat. Ti s-au uscat buzele si acum iti vine greu sa mai articulezi cuvintele, pentru ca ti se lipesc buzele. Gura ti s-a uscat, incepi sa tremuri si tu. Poate ai observat ca ma uit la tine. Niste brobonele de sudoare ti-au aparut pe frunte. Vrei sa te stergi. Incerci sa-ti ridici mana si nu poti. O simti grea, parca e o haltera imensa pe care trebuie s-o ridici si evident, nu poti. Mai incerci o data, dar reusesti sa-ti ridici doar degetul mic, putin. Incerci sa te asezi usor pe un scaun, dar te prabusesti, iar picioarele iti raman intr-o pozitie nefireasca, necontrolata. Da, si tu te uiti la mine. Observi ca am aceleasi simptome? Observi ca tremur? Simti ca am acelasi Gol? Ma simt bolnava. Ma simt complet neputincioasa. Sunt speriata. Dintii imi tremura si ma musc din greseala de limba. Imi musc si buzele, dar nu simt daca ma doare. Nu ma doare. Simt un gust de sange in gura. Palmele imi sunt ude, o picatura de sudoare se prelinge pe palma, coboara usor catre degetul inelar. Il strabate, iar apoi cade pe picior. Ma gadila... Incep sa-mi misc usor degetele de la picioare. Apoi realizez ca-mi pot misa si genunchii. Ma ridic, mainile imi sunt in continuare de guma, mi se balangane pe langa corp. Ma indrept ca teleghidata spre tine,dar nu vad pe unde calc. Nu simt pamantul, nu simt nimic tare sub picioare.
Totul e o ceata in jurul meu, gura imi tremura in continuare. Nu te vad bine, vad doar ca stai prabusit pe jos. Iti vad doar contururile corpului, si sclipirile ochilor. Acolo ma indrept. Vin, imi maresc ritmul mersului. Ajung in fata ta, tu-ti dezlipesti picioarele de pe podea, fundul de pe scaun si te ridici brusc in fata mea ca un munte. Ramai asa. Esti mai inalt ca mine. Imi ridic capul spre tine. Iti deschizi gura parca in reluare. Buzele uscate ti se dezlipesc una de alta, tusesti usor si spui : "In sfarsit..."

privindu-te...

2008-06-11T03:01:00.000+03:00

Stai trantit pe pat. Am crezut ca motai doar, dar nu...dormi cat se poate de adanc. Cand m-am asezat pe scaunul de la calculator, tocmai imi ziceai ceva, pe un ton putin imbufnat, cu vocea putin ragusita de somn. Te-am ignorat, n-aveam chef sa ma cert cu tine. Apoi ai continuat sa mai mormai ceva, ca un mos care bombane pt ca nevasta, batrana si ea, a intarziat cu masa. De cateva minute ai tacut. Dormi... Ti-ai schimbat pozitia. Nu mai e pozitia aia relaxata, in care pareai atat de barbat si atat de sigur pe tine. Acum stai pe burta, cu un picior indoit, cu capul intors intr-o parte, iar la gura iti tii pumnul strans, ca un bebelus caruia ii e putin frig. Buzele de culoarea trandafirie iti sunt umflate si rasfrante oarecum catre pumnul pe care il strangi din ce in mai mult. Esti imbufnat inca... Ochii iti sunt intre-deschisi, iar sprancenele fac o bucla specifica tie numai cand esti suparat. Te porti ca un copil caruia i s-a luat jucaria preferata pe post de pedeaspa si, dupa ce a plans si a zbierat o ora intreaga a adormit cu obrajii firbinti si uzi de lacrimi si buzele umflate si rosii ... Tu n-ai lacrimi, esti doar incruntat. Acum iti musti buza de jos, nu intr-un mod senzual, dar e sigur ca te alinti. Simti ca ma uit la tine? Simti cum te sorb din priviri..? Simti cum imi bate inima numai pt ca te privesc si pt ca am ocazia sa te analizez atat de aproape? Sau dormi mult prea adanc si visezi..? Ce visezi? Ai adormit suparat pe mine si eu nici n-am sesizat pana acum...Nu te-am bagat in seama... As vrea sa-ti intind sprancele, sa nu te mai incrunti. Apoi mi-as cobori usor degetul aratator spre nasul tau stramb si in vant, ti- as desena apoi niste cerculete pe obrajii bucalati si cu mici brobonele de la soare... Ti-as pupa usor si timid lobul urechii drepte, pt ca nu vreau sa te trezesc. Fara sa-mi dau seama, o suvita din parul meu ti-ar cadea pe nas si te-ar gadila. Te-ai trezi si mai incruntat. Ti-as zambi usor si as avea o expresie de usoara vinovatie ca te-am trezit si as clipi lent. Tu ai ramane un timp incruntat si apoi ai zambi si tu, fara sa vrei, vazandu-ma pe mine. M-ai strange usor de nas, ca o mustrare. Eu mi-as culca capul pe pieptul tau. Tu te-ai juca in parul meu, tragandu-ma putin de el. N-as spune nimic, te-as lasa... Ce frumos suna, nu? Dar nu m-am apropiat deloc de tine, de fapt. Am preferat sa-mi astern dorintele aici, in loc sa ti le spun. Tu nici macar nu stii cat de mult mi-ar placea sa-ti sarut usor lobul urechii sau sa-mi las capul pe pieptul tau. Acum sforai...si tot incruntat esti...