sâmbătă, octombrie 16

Parca te si vad...

Singur. Gol. Pierdut in corp. Mergi frenetic de sus pana jos. Zilnic. Poate iti gasesti locul. Poate n-o sa te mai doara. Nu-ti vine sa crezi ca a uitat de tine. Dar cum poate? Cum? Doar tu, eu, noi, NOI suntem cei mai importanti. Poate nu tu. Dar eu da.
"-Nu stiu cum sa-ti zic, duduie draga, da' eu ma simt cam dezorientat. Adica nu ma simt, ci SUNT. Sunt dezorientat si ma simt pierdut. Da, asta vroiam sa zic. Pare-mi-se ca m-ai cam uitat. Ai uitat pactul. Ai uitat de ce esti si de ce sunt. Si de ce traim impreuna. Ca asta e: o convietuire. Da' trebuie sa avem grija unul de altul. Nu stiu daca intelegi, dar unul fara altul nu prea merge. Cam ai nevoie de mine, nu uita. Da, si eu am, ce-i drept. Ai promis ca faci ceva cu scobitoarea aia care ma tot gadila. Ai promis! Si eu nu uit. Sa stii ca e inca acolo. La inceput era haios, radeam, ma simteam bagat in seama. Acum e deja enervant. Stii ca se poate muri de gadilat? Zau. Am auzit de cineva care a fost gadilat pana n-a mai avut aer. Nu din cauza gadilatului n-a mai avut aer, ci din cauza rasului provocat de gadilat! E foarte nasol. Scoate-o domne', odata! Gata cu joaca! Bine, drept sa-ti zic, nici macar scobitoarea nu ma deranjeaza asa tare, m-am obisnuit cu ea, face deja parte din mine, cumva. Ce ma framanta, ce ma scoate din minti ("din minti", auzi!), e ca nu-mi mai gasesc locul. Pur si simplu. Alerg intr-o directie, apoi ma razgandesc, ma duc in cealalta. Apoi ma gandesc ca poate alergand, trec pe langa loc fara sa-l vad. Stii tu- "graba strica treaba". Asa ca o iau mai usor. NU mai alerg, merg. Merg si eu ca voi, oamenii. Cu mainile la spate, spatele drept, privirea tantosa. Daca as avea si sani, zau ca mi i-as pune pe tava. Dar de, n-am. Asa, si cum spuneam: merg agale, ma uit atent stanga-dreapta, analizez, incerc sa-mi amintesc. "Numai uitand tot ne putem aminti cu adevarat." In fine, nu gasesc! Ma duc zilnic, intelegi? Zilnic. O iau frumos, de la sprancene si ajung 'colo jos, la degetul mic cu unghia stramba. Si nimic... Poate maine, nu?"

Poate.

luni, octombrie 11

Zau ca...
As intra in vorba cu mine asa, pe nepusa masa, intr-o statie de metrou, pe scaunele alea rosii de pe peron. Daca eu n-as fi eu, desigur.
Mi-as tine un blog inteligent si original, de care as fi tare mandra si pe care as incerca sa-l arat tuturor unchilor si matusilor mele. Din nou, daca eu n-as fi eu.
Mi-as mangaia cateodata capul neobisnuit de mare pentru corpul neobisnuit de mic, atingadu-mi cu drag parul candva matasos. Daca eu n-as fi eu.
As incerca sa-mi spun ca sunt prea serioasa. Si mi-as spune ca firea mea nu e deloc asa, e prostesc sa fiu asa serioasa. Presupunand ca eu n-as fi, de fapt, eu.
As merge la mormantul lui Oscar Wilde, din cimitirul care sigur nu e morocanos, oriunde ar fi el, si i-as spune: "Batrane, iubesc oamenii ca tine. Totusi, e mai bine ca nu te-am cunoscut. Poate nu te-as mai fi iubit." Asta daca eu nu as fi eu, sa nu uitam.
Le-as da un telefon catorva profesori de-ai mei, datorita carora mi-am amintit de ce iubesc oamenii si i-as invita la o cafea cu lapte si zaharina. Sau fara lapte. Si fara zaharina. Numai daca, printr-o minune, eu n-as fi eu.
Mi-as lua un caine cat mine de mare, care sa-mi roada toti pantofii, toate sertarele in care zace naftalina, toate covoarele astea kitschoase, care sa se urce fara prea mari eforturi pe masa, care sa manance dintr-o farfurie langa a mea, care sa puta ingrozitor si pe care sa-l iau noaptea in brate si sa balim impreuna. Numai in cazul in care eu n-as fi eu.
M-as duce la toate mamele care rag ca niste vaci (vacile rag?) la copiii lor, pe strada, din-te-miri-ce, le-as prinde hotarat de mana si le-as spune scurt si la obiect: "Femeie, da-i lu' barbate-tu un pahar de vin rosu inainte sa va bagati in pat, poate-o avea mai mult spor. A, te-a parasit? Pai cred ca inteleg de ce." Numai daca eu n-as fi eu.
Mi-as invita un prieten bun sa circulam cu metroul, la o ora de varf si sa tipam unul la altul, spunandu-ne numai si numai fraze absurde, de genul: "Ma-ta a uitat sa-si indese meduza in ureche inainte sa vomite." Aceeasi poveste- daca eu n-as fi eu.

Dar eu sunt eu, nu? Inca.



vineri, octombrie 8

Indata ce se urca in autobuz, simti cum urechea i se strange, se contorsioneaza, se danteleaza, asemenea unui crevete pus la prajit, in tigaie. Sunetul de fundal era sinistru: 2 babe se ceartau pe o sacosa, fiecare spunand ca ii apartine, aceeasi reclama penibila la o farmacie magica, care (desigur), te ajuta sa traiesti mai mult si mai bine se derula la nesfarsit, ploaia furioasa izbea geamurile cu nesat. In tampla dreapta i se infipsese un ciob. Il simtea, dar stia ca acum nu poate sa faca nimic in privinta lui. Cum traia cu el de atata timp, va mai trai si de acum incolo, probabil. In piept, aceeasi scobitoare ii gadila aorta.

- Ma dor ochii de la atata gri uscat si inghetat.

sâmbătă, octombrie 2


Fever...

Statea cu patura aspra si veche trasa peste cap. Incerca sa respire, dar aerul ii facea nasul sa traspire. Simtea ca fata i se umfla si ochii ii ieseau din orbite. Isi ridica mana dreapta destul de incet, ca sa aiba timp sa constientizeze miscarea (i se parea ca e important sa faca asta) si-si atinse obrazul. Era mai fin si mai neted decat de obicei. "Mi s-a intins pielea. Chiar e posibil sa crape?" Mainile ii miroseau intepator a pipi. Respira isteric iar asta o ametea. Totusi, de ce ii miroseau mainile a pipi? Cainele pe care il mangaiase pe cap mirosea asa? Avea un deja-vu. Mai vazuse lumina aia rosie deasupra ochilor, dominand-o, mai respirase aer asudat si in alte dati, mainile ii mai mirosisera a pipi acid. Si se mai zice ca fiecare moment e unic. Ea traia in fiecare zi aceleasi momente. Vedea aceleasi drumuri, oamenii nu erau aceeasi, dar erau atat de la fel, aveau aceleasi priviri oarbe, resemnate, aerul era la fel de aglomerat oriunde mergea, iar in minte ii staruia aceeasi intrebare, rostita din ce in ce mai tare, pana avea sa nu mai auda nimic altceva. De pe obraz, isi cobori mana pe san. Culmea, parea mai mare decat de obicei. I-ar fi placut in momentul ala sa aiba o pisica, care sa o muste de nas. Doar in momentul ala. Mainile nu ii miroseau a pipi, ci a peste.
(...)
... You give me fever...

vineri, octombrie 1

Si iarasi zile...

... zilele in care plecam de acasa numai ca sa simt tot felul de mirosuri. Ma agatam de ele, ca in Tom&Jerry. Asa, m-am trezit de multe ori urmarind cate-o domnisoara mergand sleampat pe niste tocuri mult prea indraznete pentru piciorusele ei virgine, purtand cu tupeu un parfum ieftin, care imi amintea mie de ceva, sau cate-un domn cu servieta si alura incontestabila de functionar scarbit de atata experienta, care isi ungea obrajii rasi o data la doua zile cu apa de colonie de pe TV, primita acum 3 ani de Craciun. Nu ma interesau oamenii. Ci doar mirosurile lor.