Hai sa ne credem iar speciali. Hai sa vorbim tare si raspicat ca sa le aratam celor din jur ca "noi stim, domnule!". "Voi sunteti niste naivi, traiti cu capul in alte lumi, sunteti niste depravati. Niste fraieri, ce sa mai! Dar bine ca exist eu, cel care stie." (sigur, asta nu mai e cu voce tare) "Eu una, nu stiu, domnule. Mie imi place sa descopar." "Da, da, inteleg perfect. Saraca, e ignoranta..." Hai sa ne credem artisti, oameni extra-ordinari, neintelesi, rebeli (!!!). Se simte bine, nu? Parca iti vine sa te mai trezesti si maine. Parca ai de ce sa te scoli din pat. Patetic.

Si eu m-am plictisit, sincer. Orice as face, ajung tot timpul sa scriu in acelasi mod. Si nu ma laud cu asta, zau. Nu zic ca "asta e stilul meu". Un rahat. Nu-s in stare sa scriu altfel si altceva, pur si simplu. Nu, de scremut nu ma screm.

E asa ciudata senzatia... Sa faci ceva de atatia ani, cu atata sarg, cu atata implicare pana cand nu-ti mai amintesti, efectiv, de ce. L-am asimilat. E al meu, in majoritatea timpului. Eu sunt a lui. Suntem, mai tot timpul, 1. Dar nu pot sa-mi aduc aminte de ce. De ce dumnezeu l-am inghitit zilnic, de ce m-am tavalit cu el in noroi, de ce ne-am zvarcolit impreuna de placere, de ce m-am sufocat de multe ori de nervi cu el in brate, de ce am ametit de bucurie? Nu, am sa continui sa umblu cu el in gand, in suflet, in degete, in pori, pana cand...

Sa plec? Sa nu mai stau? Sa ma intorc? Sa mai vin inca o data? Sa vorbesc? Sa murmur? Sa rag? Sa tip? Mai bine tac. Sa plang? Sa urlu? Sa tusesc? Mai bine le inghit. Toate odata. Le strang acolo pe toate, timp mai indelungat si la momentul potrivit le inghit: hap! Le dau afara mai tarziu, nu-i problema.

Nu ma mai "locuiesc"(vorba dansei). Unde palaria mea ai plecat, Cucule?